Am întȃlnit, şi cu siguranţă şi dvs., unele persoane (în general femei, dar nu totdeauna) care sunt extrem de obosite pentru că duc în spate povara treburilor casnice ale întregii familii. În unele cazuri este vorba de o împărțire incorectă a sarcinilor, sau în altele de obligaţii suplimentare legate de îngrijirea unui vȃrstnic sau a unei rude cu probleme medicale. Dar există şi destul de multe situaţii în care o discuţie mai detaliată arată că persoana îşi asumă singură aceste obligaţii împovărătoare, iar la întrebarea dacă ar exista posibilitatea de a împarţi sarcinile cu alţi membri ai familiei apare un oftat luuuung urmat de: „chiar dacă se apucă să facă oricum nu face cum trebuie”.
Ei bine, de la acest „cum trebuie” apar problemele. Dacă întrebăm mai atent aflăm că soţul ar putea (ba chiar se oferă) să spele vasele dar nu le spală/clătește suficient, sau nu le şterge înainte de a le pune înapoi în dulap sau copilul (adolescent sau tȃnăr adult) îşi face curăţenie în cameră dar nu pune aspiratorul şi sub pat, unde se mai adună praf. Acestea sunt doar două exemple, dar dacă stăm să ascultăm explicaţiile persoanei care se plȃnge destul de mult de încărcătura treburilor casnice, descoperim că este singură pentru că refuză ajutorul celor din preajmă pe motiv că aceştia „nu fac bine”. Ba chiar este şi extrem de lovită de nepăsarea celorlalţi, aşa că resentimentele se adaugă la oboseala rezultată din munca continuă.
Să ne înţelegem: un copil care învaţă să facă lucruri prin casă (să spele o farfurie, să împăturească haine sau să şteargă praful), iniţial nu ştie cum se fac aceste lucruri, eventual imită ce a văzut la adulţi, iar în acest caz este utila ca cineva să îi spună: „e foarte frumos că te-ai gȃndit să faci asta, hai să te învăţ cum se face şi să exersăm împreună”. Sau dacă la un moment dat a-şi tine camera în ordine şi a-şi face patul va trebui să treacă în sarcina preadolescentului, e bine ca cineva să îi explice care sunt cerinţele minimale de curăţenie şi exact cum se fac lucrurile, pentru că e vorba de o activitate nouă. Nu e de aşteptat ca lucrurile să meargă perfect din prima încercare, dar verificarea şi încurajarea vor duce la rezultate bune.
Însă situaţia descrisă anterior nu la aceste cazuri se referă, ci la faptul că persoana în cauză are un mod de a face lucrurile personal, extrem de detaliat, care excede cu mult necesarul considerat de ceilalţi oameni ca fiind normal, şi care se simte extrem de lovită dacă „ritualul” nu este respectat întocmai de ceilalţi. Drept rezultat orice încercare a cuiva de a o ajuta se loveşte de un reproş mut: „nu ai făcut suficient de bine”, iar ofertele de ajutor ulterioare sunt refuzate – dar cu o privire ce pare a unui martir.
Ce este în spatele acestui mecanism?
În general persoanele focalizate pe un mod minuţios de a realiza treburile casnice sunt persoane cu stimă de sine redusă şi anxietate ridicată, care încearcă să se auto-valideze prin realizarea „perfectă” a unor lucruri pe care le pot controla. Ele îşi imaginează că prin această „curătenie perfectă” vor obţine aprobarea şi stima celor din jur. În consecinţă, dezvoltă aproape un ritual al lucrurilor perfect ordonate, lustruite, curăţate, aliniate, ceea ce le consumă enorm de mult timp şi energie. Pe de altă parte – cȃnd este vorba de curătenie şi ordine – oamenii sunt departe de a fi perfecţi. Majoritatea decid asupra unui nivel rezonabil de „precizie” a treburilor, şi pot accepta că pentru o seară e posibil ca unele haine să rămȃnă aruncate pe un scaun sau că vasele murdare pot rămȃne în chiuvetă cȃteva ore după cină dacă familia decide să vadă un film sau să iasă la o plimbare. Pȃnă la urmă vasele vor fi spălate, dar nu imediat, iar curăţenia săptămânală poate să nu implice ștergerea de praf a părţii de sus a dulapurilor, la care se ajunge doar folosind o scară. Însă pentru persoana care a decis că lucrurile trebuie „făcute cum trebuie” aceste mici lipsuri devin o adevărată rană – dacă celălalt, care s-a oferit să îşi asume o sarcină casnică, nu le-a bifat, înseamnă că de fapt îşi bate joc de ea şi de eforturile ei, nu este recunoscătoare, nu observă, nu preţuieşte, şi aşa mai departe. Rezultatul este o încărcătură de sentimente negative, atȃt pentru femeia obsedată de curătenie cȃt şi pentru partenerul care vrea să ajute dar se simte respins.
Uneori se mai poate întȃmpla şi altceva: „spetirea” pentru treburile casnice poate fi un pretext de evitare a timpului petrecut în cuplu sau familie („sunt prea obosită ca să ies, sunt prea obosită pentru timpul în doi”, etc). Un alt caz este acela al familiilor în care unul din parteneri nu lucrează şi deci devine responsabil pentru ce e de făcut în casă. Dacă cel/cea în cauză se simte complexat(ă) de situaţie, tinde să insiste exagerat de mult pe eforturile făcute (şi care, sincer, nu sunt puţine) pentru a-şi justifica locul în familie, ajungȃnd să terorizeze partenerul care munceşte cu cererile de a păstra ordinea, sau a face lucrurile într-un anume fel, pentru că altfel „îţi bați joc de munca mea”.
In toate cazurile, dacă un membru al familiei este exagerat pe domeniul „exactității” treburilor din casă la bază este tot o stimă de sine redusă şi un grad mare de anxietate.
Ce e de făcut?
Pentru persoana în cauză este momentul să descopere exact care îi sunt nevoile neîmplinite şi temerile de vindecat. Nu de alta dar a mai şterge încă odată praful nu le va rezolva pe fond, doar va reduce un pic anxietatea de moment, accentuȃnd însă problemele din cuplu sau familie. Este mai bine să se confrunte cu ele, să le exprime clar, eventual să ceară suportul celor din jur (sau al unui psihoterapeut) pentru a-şi rezolva aceste probleme. În plus are de exersat acceptarea faptului că o persoană care s-a oferit să ajute chiar a făcut o muncă bine intenţionată şi onestă, şi că se poate trăi o seară cu vasele murare lăsate în chiuvetă pȃnă a doua zi – pentru că de multe ori nu e vorba de neglijenţă, ci de conveniență. In plus este cazul să conştientizeze că oferta celorlalţi de a ajuta este în sine o valorizare, şi că orice efort casnic făcut de altcineva, chiar dacă pare „incomplet” este de fapt un dar care merită apreciat.
Ceilalţi membri adulţi ai familiei ar trebui să îşi asume şi ei o parte din treburi, chiar dacă „nu sunt lăsaţi” şi să negocieze un anumit nivel al „perfecţiunii”; în plus ar fi bine să se antreneze şi la a remarca lucrurile făcute de persoana care munceşte mai mult, să le laude şi să încerce să le respecte. În plus au de oferit alternative de petrecere a timpului liber în comun, în activităţi interesante, care să distragă persoana anxioasă de la obsesia treburilor.
Procesul nu este unul uşor, şi e nevoie de blȃndeţe şi toleranţă de la toţi cei implicaţi, dar mai ales de a înţelege că lucrurile merg mult mai adȃnc decȃt faptul că farfuriile nu sunt suficient de frecate pe dos cu buretele şi cu detergent. In fond este vorba de o suferinţă anxioasă care are nevoie de validare şi reasigurare din exterior, dar şi de a lucra cu sine pentru a-şi depăşi complexele şi temerile nejustificate.
