Despre frică, precauţii şi interacţiunea cu ceilalţi (mic îndeptar pentru femeile speriate)

De multe ori, când povestesc despre călătoriile mele solitare, mi se pune întrebarea: “Dar nu îţi e frică?”. Răpusul meu e la rândul lui o întrebare: “Să-mi fie frică de ce?”

Replicile sunt variate, dar toate de tip incert: “frică să nu păţeşti ceva”, “frică să te duci aşa, singura”, “frică de faptul că nu o să te descurci”, şi aşa mai departe.

De fapt toate aceste replici relevă un anume mod în care societatea tinde (încă) să îşi educe femeile: acela al spaimei şi neajutorării. Cumva, odată cu laptele matern, femeile (cel puţin cele din România), par să absoarbă (încă) şi sentimentul incompetenţei proprii, al incapacităţii de a se descurca singure, al nevoii imperative de a fi protejate, într-un cuvânt o frică fără obiect precis dar care le colorează majoritatea zonelor existenţei. “Femeile sunt slabe”, “femeile sunt în pericol”, “femeile pot fi atatcate oricând”, “femeile singure nu au ce căuta noaptea pe stradă”, şi tot aşa, probabil că fiecare dintre noi a auzit, sau chiar i s-a indicat imperativ să se conformeze unui astfel de sfat.

În consecinţă, multe femei cresc cu convingerea că nu ar trebui “să se aventureze”, “să îndrăznească”, “să rişte”, şi îşi duc viaţa sub sentimental neputinţei, deşi, dacă stăm să examinăm cum stau de fapt lucrurile în realitatea de zi cu zi, ele sunt extrem de competente, sunt capable să managerieze situaţii complexe, să îşi asume responsabiltăţi … doar că o fac fără ca acest lucru să le fie explicit recunoscut şi valorizat. Femeile care simt că le-ar fi teamă pe o stradă pustie după căderea serii de fapt lucrează în schimburi, cele care se tem că nu se vor descurca de fapt organizează fluxuri complexe de activităţi şi coordonează echipe, cele care se tem că ar putea păţi ceva de fapt cresc copii, conduc masini, sunt medici sau educatori, cu alte cuvinte de fapt fac în activitatea lor curentă exact acele lucruri despre care, când e vorba să iasă din rutina de zi cu zi, le e frică să le facă pentru că… pur şi simplu au crescut cu această frică.

Revenind la frica de a călători singură, mă întreb, oare de ce ar trebui să îi fie frică unei alte femei? In Europa cel puţin, unde cultura e în mare parte comună cu cea de acasă, unde modul de organizare al lucrurilor este deja standardizat, cum ar putea o femeie să nu se descurce? Atâta vreme cât în propria ţară se descurcă extrem de bine să ia un autobuz sau un tren, să îşi rezerve o cameră de hotel, să găsească o destinaţie, de ce ar fi diferit în altă parte? Doamnelor şi domnişoarelor, nu uitaţi că de atâtea ori în viaţă v-aţi descurcat cu toate provocările de zi cu zi: a aplica pentru un job, a te înscrie la o şcoală, a găsi o grădiniţă copilului, a căuta o casă (fie ea cu chirie sau cumpărată), a face un buget şi a-l respecta, a rezolva nenumăratele probleme curente ale jobului … şi lucrurile pot continua. A călători înseamnă a rezolva aceleaşi seturi de probleme, dar în alt context. Oare de ce ar trebui să ne fie frică?

Să ne înţelegem, a nu-ţi fi frică nu înseamnă a fi complet lipsită de precauţii. A merge spre o destinaţie necunoscută înseamnă măcar un minim de informaţie, de înţelegere şi planificare a ceea ce urmează să se întâmple. Că e vorba de modul în care se validează biletele de tren în diferite ţări sau de lucruri care nu sunt acceptabile social în altele, este evident că “a te descurca” nu înseamnă nici pe departe o aruncare în gol, fără pregătire. Iar această pregătire include şi potenţialele pericole de evitat. Din fericire trăim în era internetului, şi orice informaţie este chiar la îndemână. Asta înseamnă înclusiv faptul că dacă cineva a avut vreo experienţă neplăcută, foarte probabil aceasta se va regăsi pe nu unul, ci zeci de site-uri. Drept care, dacă citeşti în câteva locuri că este preferabil să nu traversezi noaptea un anume parc, a nu o face nu înseamna frică, ci precauţie normală, şi nu anulează tot potenţialul de libertate şi descoperiri pe care cineva le poate avea – pentru că până la urmă parcul ăla nu este chiar unicul lucru de făcut într-o seară petrecută într-un oraş necunoscut. Şi tot la precauţii aş include şi un minim de cunoaştere a limbii engleze, cât să poţi întreba despre ceea ce nu ştii şi să poţi comunica cu cei din jur – iar aici nu vorbesc nici pe departe de o engleză literară, cu vocabular extrem de bogat şi gramatică perfectă – în realitate marea majoritate a celor cu care ajungi să comunici în străinătate au cunoştinţe mai degrabă minime, dar extrem de multă bunăvoinţă.

Precauţiile au nevoie să fie mai extinse odată ce ajungi pe alt continent. Culturile pot fi dramatic diferite, unele din ele fiind complet defavorabile femeilor, mai ales femeilor care călătoresc singure. Dar … toate ghidurile serioase de călătorie au o secţiune dedicată femeilor singure, iar sfaturile de acolo sunt extrem de preţioase. Prima experienţă poate fi copleşitoare, pentru că orice adaptare durează un timp, dar … toată viaţa este continuă adaptare.

Dacă eşti nesigură, un mod simplu de a te orienta este acela de a-i privi pe ceilalţi: dacă într-un metrou vezi alte femei cum îşi ţin geanta strâns sub braţ, e cazul să fii şi tu atentă cu lucrurile tale. Pe de altă parte dacă vezi că într-un tren oamenii îşi lasă bagajele la capătul vagonului şi apoi trag un pui de somn pe scaunul lor, chiar nu are sens să îţi legi valiza cu un lacăt de o bară din apropiere. In plus, e de ascultat şi intuiţia proprie (dar atenţie, intuiţia, nu teama nerealistă) – oare e ceva ce îţi spune că nu ar fi bine să mergi după miezul nopţii într-un club şi să faci abuz de alcool? Atunci nu o face, comandă un pahar de vin la cină şi totul va fi în regulă.

“Şi ce faci dacă nu ştii ceva?” – Ei bine, faci ce faci şi acasă – întrebi. Experienţa călătoriilor mele s-ar putea numi, cu alte cuvinte, cronica oamenilor minunaţi întâlniţi pe drum. Deşi de multe ori nu există nici măcar o limbă comună de comunicare, am descoperit că cei mai mulţi oameni din jur vor face eforturi pentru a ajuta pe cineva aflat în nevoie: de la a-ti spune unde este peronul de îmbarcare pentru autobuzul tău, a te ajuta cu o valiză prea mare pe scări, a-ţi arăta tramvaiul potrivit, până la a-ţi traduce meniul într-o limbă pe care să o înţelegi şi tu, toate astea sunt acele random acts of kindness despre care am citim atât de des.

Atenţie însă – pentru a avea parte de acest ajutor, trebuie mai întâi să îl ceri. Şi aici ne lovim de o altă idee învăţată de mici: să nu te deschizi faţă de ceilalţi (“pentru că oamenii sunt răi şi vor folosi ceea ce le spui pentru a te ataca”, şi iar ajungem la frica aceea fără obiect deprinsă încă din pruncie). Nimeni nu te poate ajuta dacă nu ştie ce nevoi ai, şi oricum dacă eşti pe “modul de apărare” o ofertă de ajutor apărută spotan nu va face altceva decât să te sperie şi mai tare. “Cum să întreb, mi-ar fi greu…” e o altă replică destul de des auzită. Dar ce rişti de fapt? Să găseşti cel mult o persoană grăbită, care nu se opreşte din drum pentru tine. Cu alte cuvinte nu ai pierdut nimic, iar probabil următoarea persoană abordată va avea cele câteva minute în care să te lămurească. Şi chiar am fost uimită că, nu de puţine ori, când persoana întrebată nu avea un răspuns, să o văd întrebând la rândul ei pe altcineva, doar ca să îmi fie mie de ajutor. Aşa cum s-a întâmplat de multe ori când – cerând eu informaţii mai specifice despre tradiţii, arhitectură sau monumente – să descopăr că persoana interpelată, care vorbea engleză, a căutat pe cineva care să ştie povestea locului, şi a rămas în postura de translator – chiar muţumind la sfârşit pentru că aflase şi ea ceva nou şi interesant.

Nu, oamenii din jur nu au tendinţa naturală de a fi atenţi la cum pot să atace/rănească pe cineva; oamenii din jur au viaţa lor şi îşi văd de ea, dar dacă au vreme şi ştiu cum, se vor opri să ajute – şi nu de puţine ori acest ajutor s-a lungit în conversaţii interesante care au devenit uneori chiar prietenii rezistente peste timp.

Aşa că eu vă invit – doamne şi domnişoare de toate vârstele – să vă lăsaţi frica deoparte şi să exploraţi, atât spatiul geografic cât şi interacţiunile umane din apropiere. Veţi vedea cât de mult vă vor îmbogăţi şi cât de mult veţi creşte înterior în urma lor.