Ne aflăm azi la 30 de ani distanţă de schimbarea de regim politic care a deschis graniţele Romȃniei şi ne-a permis să devenim parte integrantă a Europei şi a lumii. Asta a adus schimbări fundamentale nu doar la nivel economic şi social, ci şi la nivelul accesului la informaţie, tehnologie, bunuri de toate tipurile.
Printre acestea din urmă se află şi unele mai puţin vizibile, dar care pot avea un impact major asupra întregii vieţi a celor care, pentru că sunt curioşi, pentru că au acces şi uneori pentru că îşi pot permite, le utilizează: drogurile.
Cumva zona aceasta este în Romȃnia într-un con de umbră: acum 30 de ani nu se punea problema ca omul de pe stradă să aibă acces la droguri, iar alcoolismul era oarecum tolerat, dar mai degrabă ca un secret bine ascuns.
Intre timp lucrurile s-au schimbat la nivel practic, accesul la diferite tipuri de substanţe psihotrope este relativ facil, în timp ce, pe de altă parte, la nivel de politici de sănătate publică, nu există prea mult efort nici de conştientizare a efectelor negative ale drogurilor, nici de prevenţie, nici de suport pentru persoanele dependente. Practic societatea a dus dependenţa de stupefiante în acelaşi con de umbră asociat cu secretele ruşinoase unde se află alcoolismul, care este la rȃndul său tot o adicţie.
A ascunde însă un fenomen nu înseamnă că acesta nu există, şi se întȃmplă destul de frecvent ca persoanele pe care le întȃlnesc să menţioneze cu lejeritate faptul că fie au încercat diferite droguri fie ca le consumă cu regularitate.
Aşa că am decis sa dedic un umăr de postări fenomenului dependenţelor.
Toată lumea este familiară cu un tip de adicţie – cea de nicotină. Probabil că sunt destule discuţii în cuplurile in care o persoană fumează şi cealaltă nu, şi de multe ori incapacitatea de a se lăsa de fumat este considerată strict o lipsă de voinţă. Dar oare este atȃt de simplu?
De fapt dependenţa de substanţe are două baze – dependenţa biologică şi cea psihologică. Cȃnd vorbim de dependenţa biologică ne referim la ingerarea, în diferite forme, de substanţe adictive. Primul exemplu este cofeina (cam 85% din populaţie este dependenta de cofeină), la fel de cunoscută este nicotina, apoi ne putem gȃndi şi la alcool şi la o serie de droguri psihotrope.
Despre dependenţa biologică de acestea din urmă am de gȃnd să discut în această postare.
Impactul substanțelor adictive asupra creierului este complex şi implică cel puţin trei mecanisme [1].
Primul este influenţarea directă a conducţiei neurale, cȃnd substanţele psihoactive se află in fluidul extracelular, oferind impresia subiectivă de gȃndire mai rapidă sau, dimpotrivă, de liniştire a anxietăţii. Alcoolul este un exemplu de substanţă care acţionează în acest mod, şi toată lumea este familiară cu aparenta amplificare a activităţii la persoanele în stare de ebrietate (vorbesc mai tare, rȃd mai mult şi oarecum fără motiv, sunt mai agitate, mai îndrăzneţe, etc.).
Al doilea mecanism este cel de activare sau inhibare a transmisiei neurale, respectiv a interconectării neuronilor. Transmisia neurală implică o serie de substanţe numite neurotransmiţători, (produşi de către creier în activitatea normală), care determină activare cerebrală şi ulterior sunt metabolizate; de fapt neurotransmiţătorii se transformă chimic dintr-un tip în altul şi astfel creierul nostru poate alterna stările de concentrare cu cele de relaxare. Prezenţa substanţelor adictive schimbă acest echilibru neurochimic şi, în consecinţă, creierul resimte stări pe care în mod normal nu le-ar avea, de exemplu o stare de supra-activare în condiţiile în care în mod normal ar simţi oboseală.
Al treilea mecanism, şi poate cel mai periculos, este acela de acţiune asupra centrului plăcerii din creier. Neurotransmiţătorul asociat plăcerii este dopamina, iar creierul uman produce dopamină în mod natural, ca un mecanism de supravieţuire: cȃnd o persoană realizează o activitate productivă din punct de vedere al supravieţuirii (hrănire, reproducere) apare un influx de dopamină, care produce plăcere. Dopamina se produce şi ca urmare a realizării unor sarcini dificile, iar plăcerea resimţită este motorul care ne menţine în activitate. Pe de altă parte, dopamina este ulterior metabolizată, iar starea de bine dispare în timp (este vorba de fenomenul atenuării hedonice, descris mai pe larg aici), ceea ce ne ţine mereu în activitate, ne convinge să mergem şi ziua următoare la job, să învăţăm şi pentru următorul examen, etc.
Ce se întȃmplă atunci cȃnd se consumă droguri? Drogurile practic inundă circuitele neurale cu dopamină, conducȃnd la o senzaţie de plăcere intensă şi obţinută nu doar imediat, ci şi fără vreun efort. Acest exces de dopamină se obţine fie prin stimularea directă a centrilor din creier care o produc, fie prin stimularea indirectă a circuitelor dopaminergice, fie prin inhibarea metabolizării dopaminei. Pe scurt, gratificaţia obţinută prin consum este mult mai mare decȃt cea rezultată din activitatea neurală normală (satisfacţia asociată îndeplinirii unei sarcini) deci interesul pentru obţinerea satisfacţiei pe alte căi păleşte prin comparaţie. Mai mult decȃt atȃt, odată ce celulele care produc dopamină sunt supra-stimulate prin consum de droguri, capacitatea lor de a produce dopamină prin mecanismul natural este mult diminuată (celulele sunt “supra-mulse” în consum şi nu revin la nivelul de activitate anterior), cu alte cuvinte o sarcină normală nu mai produce atȃta satisfacţie cȃt ar fi produs în absenţa unui consum repetat de substanţe psihotrope.
Această “oboseală celulară” este şi cauza toleranţei, respectiv a nevoii de consum fie din ce în ce mai frecvent, fie în cantitate mai mare, fie ambele, ceea ce conduce la un efect de avalanşă – dependentul nu doar că nu mai simte nici o satisfacţie venită din “viaţa reală”, dar are şi nevoie de intensificarea consumului pentru a menţine nivelul de plăcere experimentat iniţial.
În plus, încetarea consumului impune o reajustare biochimiei neurale, care de multe ori este asociată cu stări de rău fizic, nervozitate accentuată sau cu fenomene psihologice (de tipul anxietăţii, depresiei, halucinaţiilor sau delirului), cunoscute sub numele de sevraj. În anumite cazuri se recurge la consum pentru unicul scop de a combate sevrajul, de mult dispărȃnd toate efectele plăcute asociate consumului (lucru pe care vi-l poate confirma orice fumător “înrăit”).
În final este de spus că pe lȃngă dezorganizarea completă a vieţii dependentului, care se refugiază din ce în ce mai mult în lumea plăcerii provocate de substanţe, acestea produc şi efecte biologice negative extrem de diverse: distrugeri neurale ce pot duce la demenţă (cum este demenţa produsă de alcool), dezechilibre endocrine, ale sistemului imunitar, cardiovascular, etc. Deci distrugerea nu este doar la nivelul vieţii psihice ci si la nivel medical.
Din păcate aceste lucruri sunt relativ puţin cunoscute, şi această lipsă de informaţie duce deseori la abuz: oamenii încearcă un drog fie din curiozitate, fie pentru că alți consumatori le-au povestit despre efectele benefice, dar nu văd şi pericolul asociat.
Mai mult decȃt atȃt, dependenţa biologica nu este singurul tip de dependenţă; acestuia i se asociază rapid şi o dependenţă psihologică, fenomen la fel de complex, căruia îi voi dedica o postare separată.
- Glidden-Tracey, C. E. (2005). Counseling and therapy with clients who abuse alcohol or other drugs: An integrative approach. Lawrence Erlbaum Associates, Inc., Publishers, New Jersey
