Despre auto-sabotare în relaţiile de cuplu

Am întȃlnit, şi probabil şi dvs., destule persoane care declară că îşi doresc o relaţie de cuplu armonioasă, care să le aducă împliniri, dar care, pe de altă parte, odată ce intră într-o relaţie romantică, par să se comporte ca şi cȃnd scopul lor ar fi de a-şi îndepărta cȃt mai rapid partenerul/partenera de cuplu. Oare despre ce e vorba?

Ne lovim aici de fenomenul auto-sabotării în relaţii, subiect pe care am promis să îl reiau atunci cȃnd am tratat autosabotarea în general deoarece aduce cu sine o gamă largă de manifestări care se întȃlnesc frecvent în viaţa curentă a cuplurilor.

Manifestările ce ţin de autosabotare sunt multiple, le voi enumera aici pe cele mai frecvente, cu observaţia că, deşi nu toate apar la o singură persoană, de multe ori se manifestă împreună mai multe tipuri de astfel de simptome.

Infidelitatea – este probabil semnul de autosabotare cu cele mai grave consecinţe. Persoanele care se angajează în astfel de comportamente, de la nivelul “aruncatului privirilor în jur”, trecȃnd prin flirt şi pȃnă la a avea relaţii intime cu cineva din afara cuplului, o fac de multe ori nu din cauză că lipseşte ceva în cuplu ci pentru că ele însele au nesiguranţe proprii care le împing către comportamente destructive pentru cuplu.

Gelozia este deseori un comportament de autosabotare, mai ales cȃnd este excesivă şi stȃrnită de lucruri ce ţin de normalitate. A face scenarii bazate pe neîncredere atunci cȃnd partenerul(a) de cuplu a întȃrziat din cauza unui trafic dificil, a găsi ceva “dubios” în relaţiile normale cu colegii de la job, a controla excesiv viaţa partenerului/partenerei de cuplu cȃnd cei doi nu se află împreună, a cere acces la parolele celuilalt – toate astea nu fac decȃt să învenineze relaţia de cuplu şi să îl îndemne pe cel bănuit pe nedrept să iasă din relaţie.

Lipsa participării, a angajării în relaţie, manifestată prin inconstanţă în ceea ce priveşte participarea la activitățile de cuplu, reţinerea de la a face planuri comune, absenţe frecvente şi nejustificate din relaţie, toate acestea sunt şi ele semne de autosabotare care transmit partenerului/partenerei imaginea unei persoane pe care nu te poţi baza, care doreşte şi nu doreşte să se afle în relaţie.

Lipsa comunicării este un alt simptom de autosabotare. Indiferent că sentimentele sunt plăcute sau neplăcute, auto-sabotorul le ţine pentru sine, lăsȃndu-şi partenerul de cuplu dezorientat, fără repere despre ce funcţionează şi ce nu, şi convins că orice ar face rezultatul este acelaşi, şi anume dezinteresul celuilalt. De multe ori această lipsă de comunicare este asociată cu alte elemente toxice, cum ar fi gaslighting-ul sau “citirea gȃndurilor”, respectiv convingerea persoanei care se auto-sabotează că ştie deja cum gȃndeşte celălalt deci nu mai este nevoie să discute problemele apărute în cuplu – drept consecinţă sare direct la concluzii, de obicei concluzii detrimentale pentru relaţie, şi acţionează pe baza lor, în timp ce partenerul este complet “în ceaţă” şi nu are dreptul nici măcar să ştie ce se petrece, cu atȃt mai puţin să poată argumenta asupra versiunii proprii despre situaţie.

Tot la auto-sabotare intră şi lipsa de respect pentru partenerul(a) de cuplu, manifestată prin încălcarea graniţelor personale, acuzaţii, afirmaţii critice repetate, lipsa repsonsabilităţii şi învinovățirea partenerului pentru ce nu funcţionează în relaţie, folosirea de ultimatumuri, violenţa verbală şi – din păcate – violenţa fizică.

Toată această serie de manifestări (la care se mai pot adăuga şi altele similare) indică o tendinţă de apropiere-respingere relaţională: persoana care se auto-sabotează poate avea, la nivel cognitiv şi declarativ, intenţia de a stabili o relaţie de cuplu solidă, dar inconştient tinde să îşi ofere sieşi şi partenerului/partenerei motive pentru a ieşi din relaţie.

Cauzele acestui tip de comportament sunt multiple: poate fi vorba de lucruri învăţate (modelul unei relaţii conflictuale a părinţilor), poate fi vorba de lipsă de încredere în sine sau în ceilalţi, sau de o teamă de abandon mai mult sau mai puţin recunoscută (consecinţă a unor traume de ataşament despre care voi discuta separat, subiectul fiind prea amplu pentru a fi inclus aici). Mai poate fi vorba şi de impactul unor eşecuri relaţionale trecute: cineva care a suferit într-o relaţie anterioară poate avea dificultăţi în a se angaja complet şi deschis într-o nouă relaţie de cuplu – tocmai de aceea recomandarea este de a nu trece dintr-o relaţie în alta ci a face mai întȃi doliul relaţiei anterioare (despre doliul relaţiilor am discutat într-o serie de postări, prima dintre ele fiind aici ).

Cum poate o persoană să pună capăt, sau măcar să diminueze comportamentele de auto-sabotare?

Primul pas este să recunoască existenţa acestora, şi să îşi asume responsabilitatea pentru ele (inclusiv în faţa celuilalt membru al cuplului). Dacă poate identifica trauma care a condus la acest comportament, este bine să încerce să şi-o rezolve, inclusiv apelând la terapie.

Alt lucru important este să îşi clarifice diferenţa între cuplul prezent şi alte cupluri, din care a făcut parte în trecut sau pe care le-a avut ca exemplu. A reține că oamenii sunt diferiţi, şi deci fiecare cuplu este diferit, este extrem de important pentru a nu propaga comportamentele deficitare.

A comunica în cuplu este esenţial, fiind nevoie de o deprinderii a comunicării corecte, echitabile, responsabile şi empatice. Recunoaşterea greşelilor trecute şi cererea de scuze partenerului/partenerei, împreună cu exersarea empatiei sunt alte elemente care pot re-conecta cuplul.

Identificarea factorilor declanşatori ai auto-sabotării şi oprirea înainte de dezvoltarea mecanismelor specifice sunt extrem de utile: odată ce trigger-ul a fost identificat, un efort conştient de reţinere de la comportamente nefaste impulsive va aduce multe cȃştiguri în plan relaţional.

Şi nu în ultimul rȃnd, a lucra în direcția cresterii stimei de sine, a fi blȃnd cu sine şi a avea grijă de sine (inclusiv ca stare de sănătate şi odihnă) vor fi cărămizi care asigură o fundaţie solidă pentru a construi o relaţie de cuplu armonioasă.

Cum este pentru celălalt partener din cuplu, care este victima comportamentelor de autosabotare?  Mai întȃi apare confuzia: relaţia pare că funcţionează pȃnă la un punct, apoi, ca din senin, se întȃmplă ceva destructiv: apar nesiguranţa şi lipsa de încredere în viitorul cuplului. În continuare, pe măsură ce acuzaţiile devin din ce în ce mai puternice, se instalează furia contra nedreptăţii, tedinţa de scădere a stimei de sine şi lipsa dorinţei de colaborare pentru rezolvarea problemelor în cuplu. Toate acestea pot culmina cu părăsirea relaţiei de către partenerul auto-sabotorului, care nu vede justificarea rămȃnerii într-un parteneriat conflictual.

Pe de altă parte, comportamentele de auto-sabotare nu sunt unicele elemente care stau la baza cuplului. De multe ori acestea apar pe fondul unor potriviri caracteriale, de valori şi de interese si pe fondul unei intimităţi promiţătoare. În astfel de condiţii, uneori este justificat ca partenerul de cuplu să încerce să îl susţină pe celălalt în învingerea manifestărilor de auto-sabotare.

Ce poate face în acest caz? Primul lucru este identificarea acestora, ceea ce i-ar permite să reziste atacurilor nejustificate şi să nu le considere ca pe ceva personal. Ar urma discuţia deschisă şi empatică, cu încurajarea comportamentelor pozitive şi evidenţierea celor negative. De menţionat că manifestările negative, în special cele extreme, nu sunt de tolerat şi nici de iertat – pe de altă parte înţelegerea sursei lor și sprijinirea partenerului, prin discuţii deschise, în recunoaşterea impactului negativ asupra cuplului, şi în găsirea de moduri sănătoase de a reacţiona poate conduce la atenuarea acestor manifestări, atȃt ca frecvenţă cȃt şi ca intensitate.  De multe ori este extrem de utilă încurajarea partenerului în căutarea de ajutor specializat, sau – în caz că nu-și doreşte acest lucru – în autocunoaştere, recunoaşterea surselor nesiguranţei şi compensarea acestora.

Şi mai ales este nevoie de răbdare, pentru că orice schimbare ia timp; această răbdare, împreună cu feed-back-ul pozitiv (cȃnd este meritat) şi cu grija de a nu acutiza conflictele, pot duce la rezultate extrem de fructuoase pentru cuplul în dificultate.

Atenţie însă – nimic din cele de mai sus nu este o pledoarie pentru acceptarea unor comportamente extreme abuzive, sau pentru a îndura violenţa, în speranţa că în final partenerului “o să îi treacă”. În orice cuplu, ca în orice relaţie interumană, există limite care ţin de sistemul de valori şi cel moral, iar tot ceea ce încalcă grav demnitatea, integritatea şi libertăţile unei persoane nu este de acceptat, de trecut cu vederea sau de încurajat.