Mecanismele de apărare sunt definite ca mecanisme mentale inconștiente, direcționate spre reducerea presiunii psihice cauzate fie de impulsurile inconştiente fie de situaţiile externe stresante, în special acelea care amenință stima de sine sau prezintă pericolul destructurării sinelui. [1]. Cu alte cuvinte, aceste mecanisme se declanşează automat şi inconştient în condiţiile în care o persoană are impulsuri interne inacceptabil sau imposibil de pus în practică (de exemplu tendinţe violente) sau cȃnd se află într-o situaţie dificilă. De fapt, imposibilitatea, percepută sau reală, de gestionare a situaţiei conduce la reducerea stimei de sine a unei persoane sau, în cazul unor situaţii extreme (război, calamități naturale, tortură) poate conduce chiar la completa distrugere a sinelui, din punct de vedere al integrităţii şi coerenței acestuia. Tocmai de aceea psihicul uman recurge la un întreg evantai de mecanisme de apărare.
Există două diferenţe majore între mecanismele de coping şi mecanismele de apărare [1]. Primul este că mecanismele de apărare se declanşează inconştient (şi de multe ori chiar cȃnd sunt în acţiune persoana nu îşi dă seama că le foloseşte) în timp ce mecanismele de coping sunt conştiente şi au şi un scop, determinat prin alegerea persoanei în cauză. În al doilea rȃnd, mecanismele de coping sunt direcţionate spre o anumită situaţie bine precizată şi urmăresc gestionarea acesteia (sunt fie activităţi ce urmăresc rezolvarea unei situaţii, fie măsuri de asigurare a unui management emoţional în cazul situaţiilor obiective care nu pot fi schimbate), în timp ce mecanismele de apărare acţionează exclusiv asupra stării interne: în consecinţă, uneori pot conduce la distorsionarea percepţiei realităţii, inhibând strategiile de acţiune asupra situaţiei stresante.
Noţiunea de mecanism de apărare a fost introdusă de S. Freud şi ulterior dezvoltată: dacă Freud a descris iniţial 10 mecanisme de apărare, la ora actuală au fost prezentate pȃnă la 44 astfel de mecanisme; eu le voi prezenta pe cele mai importante, cu mențiunea că nu sunt singurele.
În funcţie de cȃt de adaptive (utile psihic) sunt acestea, Vaillant [2] clasifică mecanismele de apărare în patru categorii.
Prima clasă este aceea a apărărilor psihotice. Acestea sunt legate de retragerea completă a individului din situaţia stresantă, şi sunt cele mai dăunătoare (atenţie însă, nu înseamnă că persoana are un diagnostic clinic de psihoză, termenul este utilizat aici pentru a menţiona caracterul maladaptiv extrem al apărării). Cele mai frecvent utilizate sunt negarea (refuzul de a admite realitatea obiectivă evidentă) sau distorsionarea realităţii pȃnă ceasta ajunge să se potrivească cu lumea interioară a individului. Alte astfel de mecanisme sunt retragerea autistică sau chiar fragmentarea sinelui [3]. Aceste tipuri de mecanisme de apărare sunt în general reacţii la un stress extrem sau la o furtună emoţională destul de puternică, şi apar relativ rar.
O a doua clasă este cea a mecanismelor imature de apărare. Agresivitatea pasivă este un mod de exprimare indirectă a sentimentelor de furie, ostilitate sau opoziţie (în locul exprimării lor directe, asertive). Persoana nu protestează explicit în faţa unei situaţii dificile dar are manifestări inconştiente care exprimă această opoziţie (de exemplu cineva care se simte agresat la job începe să întȃrzie sau să lipsească frecvent). Acting out (punerea în act) apare atunci cȃnd o persoană nu îşi poate recunoaşte şi gestiona emoţiile şi atunci recurge la manifestarea lor printr-o acţiune concretă (de exemplu copii care lovesc sau muşcă pentru că nu îşi pot exprima altfel frustrarea resimţită într-o anumită situaţie). Disocierea este mecanismul prin care psihicul se separă de o parte a sa care este dureroasă, prin refugiere în reverie sau amorţire emoţională. Proiecţia reprezintă mecanismul inconştient prin care emoţiile sau trăsăturile personale neplăcute (sau considerate inacceptabile) sunt atribuite unei alte persoane (de exemplu dacă cineva se simte vinovat pentru un gest greşit îi acuză pe cei din jur de a fi făcut respectiva greşeală). Clivajul reprezintă portretizarea unei alte persoane strict în bine sau în rău: de exemplu, tot în cazul vinovăției, demonizarea persoanei nedreptățite permite ca un gest urât să devină justificabil, reducând presiunea internă. Clivajul pate funcţiona şi în sensul idealizării şi al devalorizării. Fantezia autistică este retragerea într-o lume imaginară în care persoana nu mai suferă presiunile unei situaţii neplăcute, retragere suficient de pronunţată încȃt să afecteze modul de gestionare a situaţiilor reale.
Mecanismele de apărare intermediare, numite şi mecanisme nevrotice de apărare, sunt cele care permit gestionarea instabilităților emoţionale puternice, rezultate din vinovăţia legată de agresivitate şi impulsurile sexuale. Intelectualizarea (izolarea) reprezintă refugiul în zona gândirii logice, fără recunoaşterea existenței emoţiilor asociate. Aceasta poate fi văzută în cazul persoanelor care descriu evenimente dureroase fără a manifesta vreun tip de emoţie. Reprimarea (refularea) reprezintă mecanismul inconştient de eliminare din zona conștiinței a acelor gȃnduri şi amintiri care sunt prea dureroase. O persoană care reprimă prea mult poate să pară a nu avea amintiri din perioadele traumatizante, pe care le descrie cu fraze simpliste şi convenționale. Formaţiunea reactivă reprezintă un mod de a se comporta complet opus celui pe care persoana îl favorizează inconştient (bravada în faţa unui eveniment de care cineva se teme este un exemplu de formațiune reactivă). Deplasarea reprezintă direcționarea reacției emoţionale sau comportamentale faţă de o altă persoană, care nu este percepută la fel de amenințător (de exemplu un copil care a fost nedreptățit de un adult se poate răzbuna pe copiii mai mici). Uneori deplasarea poate lua forma somatizării, caz în care emoţiile negative sunt îndreptate inconştient asupra propriului corp, producȃnd suferinţă biologică dar care nu are o explicaţie medicală (persoanele care au suferit un șoc emoţional se plâng uneori de dureri corporale). Raționalizarea este mecanismul de găsire a unei justificări favorabile pentru o situaţie neplăcută (cineva care şi-a pierdut job-ul poate susţine că de fapt oricum îşi ura slujba şi şi-ar fi dat demisia). Anularea (undoing) este mecanismul prin care cineva încearcă să anuleze un act/gȃnd greşit printr-o acţiune opusă, de exemplu cerând scuze (de tip formal) după ce a jignit pe cineva, ceea ce îi permite să considere că gestul, urȃt a fost complet eliminat.
În afara mecanismelor de mai sus, care sunt de tip dezadaptiv, există şi mecanisme de apărare mature, adaptive. Acestea sunt utile pentru gestionarea emoţională, şi în mare măsură merg în paralel cu strategiile de coping emoţional. Suprimarea este o decizie conştientă de a elimina pe moment din câmpul conștiinței a unor emoţii puternice, care ar produce o reacţie nedorită (a respira adȃnc sau a număra pȃnă la 10 înainte de a reacţiona în cazul în care o persoană este cuprinsă de furie este un exemplu de suprimare). Diferenţa între suprimare şi refulare este că prima are loc prin decizie conştientă în timp ce a doua este inconştientă. Altruismul, ca mecanism de apărare, reprezintă oferta de ajutorare a altora pentru a ascunde propriile sentimente de anxietate sau inadecvare. Sublimarea reprezintă transformarea impulsurilor inacceptabile în acţiuni acceptabile, de exemplu exprimarea agresivităţii prin efort fizic sau în artă (muzică, pictură), a dorinţelor sexuale prin poezie, etc. Nu în ultimul rȃnd, umorul este un mecanism de apărare matur, în care emoţiile negative puternice sunt transformate în ironie, sarcasm sau glumă.
După cum se poate vedea, psihicul uman dispune de numeroase mecanisme de apărare – mai multe detalii puteţi găsi, de exemplu, în cartea publicată de Şerban Ionescu şi colaboratorii [4], care nu este nici pe departe singura. Din păcate, majoritatea mecanismelor de apărare, deşi pe moment duc la o reducere a presiunii emoţionale, în timp conduc la consecinţe neplăcute. Tocmai de aceea este util să le cunoaştem, să le identificăm şi să le înlocuim pe cele care nu sunt de tip matur cu mecanisme de coping. In plus este de reţinut că şi mecanismele mature, singure, nu pot conduce la rezolvarea unor situaţii concrete, caz în care este bine să fie asociate cu metode de coping instrumental (în cazul în care situaţia poate fi schimbată)
- Cramer, P. (2006). Protecting the self: Defense mechanisms in action. Guilford Press.
- Vaillant, G. E. (1994). Ego mechanisms of defense and personality psychopathology. Journal of abnormal psychology, 103(1), 44.
- Berney, S., de Roten, Y., Beretta, V., Kramer, U., & Despland, J. N. (2014). Identifying psychotic defenses in a clinical interview. Journal of clinical psychology, 70(5), 428-439.
- Ionescu, Ş., Jacquet, M. M., & Lhote, C. (2002). Mecanismele de apărare. Teorie şi aspecte clinice. Polirom.
