Deşi am mai discutat anterior despre perfecţionism, simt nevoia să revin asupra acestui fenomen, care pare să afecteze extrem de multe persoane.
Decizia de a scrie despre asta a venit din faptul că recent am auzit, de la mai multe persoane, afirmaţii ferme de tipul „mereu e loc de mai bine”, „se poate şi mai mult”, „ar trebui să țintim întotdeauna la mai bine”, acest „mai bine” fiind asociat de obicei cu performanţa.
De unde ne vine oare acest „se poate şi mai bine?”
De obicei vine din copilărie, unde în majoritatea cazurilor a fost asociat cu rezultatele şcolare. Putea copilul să înveţe de 7 la geografie, era încurajat să ţintească la 8. Copilul se străduia, lua acel 8, dar, ce să vezi, părinţii îl împingeau să meargă spre 9, sau chiar spre nota maximă. Copilul se străduia, pentru că de obicei copii fac multe eforturi spre a obţine aprobarea părinţilor. Ar fi zis că odată ce ajunge la 10 ar fi putut să vadă mulţumirea, dar … hai, dacă eşti copil de 10, de ce să nu mergi la olimpiadă? Sau dacă nu este vreun concurs de geografie, cerinţele de „se poate şi mai bine se mută spre istorie, spre biologie, sau poate chiar spre activităţile extracuriculare: să înveţi şi engleză, sa mergi şi la sport, poate şi la muzică sau la ceva informatică, mereu se poate găsi un „se poate şi mai mult”. Asta pȃnă cȃnd copii ajung nişte mici maşini de învătat …
Problema e că învaţă doar şcolar, dar pierd mult din învăţarea socială, care rezultă din interacţiunile cu cei de vȃrsta lor, dar şi din joc. Pentru copilul lui „se poate şi mai bine” nu mai e loc de altceva, pentru că vine de la şcoală, merge la tot felul de cursuri, apoi îşi face lecţiile iar în puţinul timp liber rămas se mai găsesc nişte lecturi obligatorii sau nişte probleme din culegere.
Bun, creşte copilul. Deja cresc şi cererile, iar copilul care reuşea, cu chiu cu vai, să exceleze pe măsura dorinţei părinţilor, începe să nu mai facă faţă. Părinţii însă s-au obişnuit să ceară din ce în ce mai mult, îşi construiesc viziuni deja nerealiste asupra lui „se poate şi mai bine”. De exemplu, recent, o tȃnără, studentă la o facultate considerată a fi cu grad mare de încărcare, mi-a povestit, absolut şocată, de faptul ca tatăl ei o anunţase că cel mai bine ar fi ca de la anul sa facă în paralel şi facultatea de medicină. Nu de alta dar auzise el, tatăl, că mai sunt oameni care fac două facultăţi în paralel.
Şi da, mai sunt şi astfel de cazuri (destul de rare, dar nu inexistente), dar asta se întȃmplă prin decizia celor în cauză, de obicei după ce au parcurs cu succes cam 2 ani din prima facultate, iar alegerea celei de-a doua are legătură cu propriile înclinaţii dar şi cu partea obiectiv-organizatorică legată de a putea armoniza orarele şi cerinţele celor două direcţii alese.
Ce se întȃmplă cu tȃnărul care a fost copilul lui „se poate şi mai bine”?
Mai întȃi că a ajuns să internalizeze acest lucru şi deja s-a format pe alergatul după excelenţă. Bine, şi ce e rău în asta, va spune părintele, eu asta am vrut să îl învăţ, să tragă mereu spre mai sus?
O să răspund cu un alt exemplu, de la o clientă din terapie, care se pregătea pentru un examen important al vieţii ei. S-a apucat din vreme, şi-a strȃns toate materialele, şi-a făcut un program de lucru serios, şi s-a apucat să îl pună în practică. Doar că … de cȃte ori îşi termina ceea ce era de făcut într-o zi, o voce în capul ei spunea: „da, ai învătat 50 de slides, dar puteai să înveţi 100”. Asta o aducea într-o stare de panică, nu o lăsa să doarmă, nici să se destindă vreun minut al zilei, pȃnă a ajuns aproape de o cădere emoţională drastică. Abia în terapie a reuşit, după un efort susţinut, să poată să îşi pună oprelişte acestor gȃnduri perfecţioniste şi să se ţină de programul sănătos de învătat pe care mintea ei raţională îl făcuse de la bun început.
Plus că mai e ceva. Deşi „se poate şi mai bine” s-a asociat iniţial cu performanţa la învătat, uşor se extinde în alte arii: de exemplu performanţa la job, dar şi salariul, casa, posesiunile …. toate sunt măsurate în „se poate şi mai mult”. Drept care omul ajunge să fie într-o veşnică alergare spre „mai mult, mai mult…” fără să-şi dea seama că se epuizează, iar ceea ce obţine oricum nu-i mai aduce nicio satisfacţie, pentru că standardele personale sunt atȃt de sus încȃt nu vor fi niciodată atinse.
Frustrarea aceasta produsă de nemulţumirea că „nu am făcut destul” ajunge să fie tovarăşul de drum nedespărţit al persoanei. Şi ce credeţi că se va întȃmpla? Va transfera propriilor copii această povară, străduindu-se să îi poziţioneze pentru a obţine ei ceea ce nu au reuşit părintii. Deci programȃnd o nouă generaţie pentru nefericire şi frustrare.
Aş vrea să o spun foarte clar: „se poate şi mai bine” este extrem de dăunător.
Ei bine, şi ce ar trebui să facem, să ne lăsăm copilul cu 6 la geografie?
Nicidecum. A deschide copilului poarta învăţăturii e un lucru pe care orice părinte ar avea să îl facă. Dar asta se face prin stimularea curiozității, prin anticiparea folosului învăţăturii şi, atunci cȃnd e nevoie, prin sprijinirea în caz că s-a împotmolit pe undeva. Iar dacă de la 6 a ajuns la 7, ar fi ca părinţii să îi valideze reuşita, să îi arate că efortul lui a dus la acest rezultat mai bun, să îl lase să se bucure de el, şi să se bucure şi ei. De abia după ce copilul a internalizat faptul că eforturile lui au dus la un succes, şi s-a bucurat de preţuirea adusă de avansul făcut, ar fi să vedem dacă ar putea merge şi la pasul următor. De fapt probabil că un copil încurajat şi lăudat pentru reuşite va dori el însuşi să meargă mai departe. Şi da, dacă îşi doreşte el activităţi extraşcolare este în regulă să îi fie oferite; poate chiar să fie lăsat să încerce mai multe din care să îşi aleagă, dar să nu fie efectiv sufocat de toate lucrurile pe care părintii se gȃndesc că ar fi mai bine să le înveţe. Poate că o testare a aptitudinilor copilului nu ar prinde rău – asta le-ar putea spune părintilor şi dacă are vreun talent ce merită încurajat, dar le-ar atrage atenţia şi asupra punctelor vulnerabile, unde ar avea nevoie de mai mult suport şi încurajare, sau de mai mult timp dedicat studiului. Dar este de reţinut că, oricȃt de dotat ar fi, un copil nu doar că nu le poate face pe toate, dar are şi nevoie să fie … copil, adică să aibă un program de activităţi corespunzător nivelului de dezvoltare, nu unul de adult supraîncărcat.
Bun, şi dacă am ieşit din copilărie cu „se poate şi mai bine” adȃnc ancorat în psihic, ce ne facem?
Mai întȃi ne uităm bine la noi: ne facem o listă cu ce satisfacţii ne aduce acest alergat după „mai mult” dar şi cu cȃt ne costă (ca efort, ca timp, ca grad de stres) acest „şi mai mult”. Ne dăm voie să ne răspundem onest la întrebarea dacă ne putem bucura de ceea ce realizăm sau nu. Ne dăm voie să ne apreciem nivelul de frustrare şi de epuizare. Şi dacă răspunsul la întrebările de mai sus este că „nu e în regulă”, atunci facem un efort (uneori foarte dificil de făcut) de a ne opri din această cursă.
Cu alte cuvinte înlocuim „şi mai bine” cu „în acest domeniu am decis că obiectivul meu este X”. Muncesc susţinut să ating acest obiectiv, apoi mă opresc şi mă bucur de realizare. Dar chiar mă bucur, nu încep să gȃndesc la „oare nu aş putea face mai mult?”.
Viaţa umană e complexă, iar împlinirea vine de obicei din evoluţie pe foarte multe planuri: profesional, economic, al relaţiilor interumane dar şi al momentelor de relaxare, de bucurie. A fi împlinit înseamnă a avea un echilibru între toate acestea, iar asta nu se poate făcȃndu-le pe toate la superlativ, nu de alta dar ziua tot 24 de ore are iar rezistenţa organismul uman tot finită rămȃne. De fapt cel care aleargă după „se poate şi mai bine” ajunge destul de des să dea rateuri, într-un domeniu sau altul, să fie veşnic în întȃrziere cu ceva, dar se tot angajează la din ce în ce mai multe – pentru că nu ştie să procedeze altfel.
Dar nimeni nu poate să facă totul perfect, şi a căuta asta este poate cel mai bun mod de a-şi asigura o viaţă plină de frustrări şi cu prea puţine bucurii. Avem de acceptat că există priorități, şi că putem la un moment dat să dam mai multă importanţă unui aspect al vieţii noastre, dar bine ar fi să le avem pe toate în vedere, şi să mai „rotim” obiectivele. De asemenea este important să acceptăm că o prioritate într-un domeniu înseamnă mai puţin în altă parte: avem de văzut dacă suntem gata să „plătim” acest preţ, sau dacă nu cumva în timp se va dovedi prea mare. Alegerea este a noastră, şi ar fi bine să fim pregătiţi să ne-o asumăm, cu părţile ei bune legate de atingerea unui nivel ridicat într-o arie a vieţii dar şi cu cele rele, respectiv pierderile din alte domenii. Dacă privim lucrurile aşa, obiectivele noastre vor fi mai echilibrate şi în final vom reuşi sa ducem o viaţă mult mai fericită decȃt dacă am continua cu „se poate si mai bine”.
