Postarea de azi este dedicată unei alte răni a copilului interior, rană pe care o poartă cu sine si care influenţează în mare măsură universul interior al adultului [1]. Dacă anterior am vorbit de rana respingerii şi rana abandonului, acum vom vorbi despre un al tip de lovitură pe care îl poate primi copilul în primii ani de viaţă: umilinţa.
Copilăria mică este perioada cȃnd se învăţă extrem d emulte lucruri legate de funcţionarea socială: de la a mȃnca singur pȃnă la a se îmbrăca sau a-şi controla funcţiile corporale. Evident că nici un copil nu reuşeşte să le realizeze „din prima”: de fapt este vorba de un proces de invăţare care implică destule dificultăţi şi care nu este nciodată liniar.
Uneori însa părintii nu înteleg asta şi – de multe ori în dorinţa de a stimula copilul – îl dojenesc cu vorbe aspre sau îl ironizează atunci cȃnd pare să nu facă ceea ce cred ei că ar trebui să facă. Poate că a avut un moment cȃnd nu s-a cerut la oliţă la timp, sau poate că s-a îmbrăcat cu hainele pe dos. In loc să înteleagă că accidente se mai întămplă şi că greşelile sunt fireşti, părinţii pot să tabere asupra copilului cu dojeni aspre, să îi spună că s-a fcut de rȃs sau pur şi simplu să îl persifleze. Alteori nici măcar nu e vorba de ceva ce a facut copilul: poate că părinţii amintesc dezamăgiţi sau ironici de un element legat de fizicul copiluilui: că e prea gras, că e prea slab, că se bȃlbȃie, că este urȃt, că are nasul strȃmb sau picioarele în X, şi aşa mai departe.
Cum copilul încă nu este suficient de bine dezvoltat pentru a întelege că dojenile acestea au legătură cu oboseala au exasmerarea părinţilor, le internalizează ca fiind vini ce le aparţin exclusiv lor, ca şi copii. Copilul capătă impresia că este cumva mai puţin bun, şi mai ales că acest deficit este unul de ansamblu, cu alte cuvinte nu este vorba de un comportament pe care nu l-a învăţat încă ci de o incapacitate generală a copilului de a fi „suficient de”. Cu alte cuvinte se instalează ruşinea, sentiment de inadecvare de ansamblu, car enu poate fi corectat prin învăţare şi care este de pedepsit. Dacă umilirea se leagă de aspecte fizice, atunci cu atȃt mai mult copilul îşi ai este convins că acesta îl descalifică pe vecie de la a fi iubit, acceptat, valoros.
Acest copil creşte şi devine un adult umilit, şi care continuă să se umilească pe sine însuşi, să-i fie ruşine că există. De multe ori încearcă să se „ascundă” de existenţă în mod simbolic, în spatele unui strat protector de găsime – rana umilinţei aduce de multe ori cu sine obezitate, care la rȃndul ei de adaugă la lista motivelor de inadecvare: în loc să se vindece, adultul continuă să se învinovăteasca, şi se simte şi mai ruşinat de sine. Pentur a fi acceptaţi de ceilalţi încearcă să se facă utili, uneori mergȃnd cu această nevoie de a-i servi pe ceilalti pȃnă la a-i invalida pe cei din jur. De multe ori o mamă care sufera de rana umilinţei devine supra-protectoare şi sufocantă pentru copil, pe care îl serveşte în toate modurile posibile, iar copilul devine un inadaptat pentur că nu a fost vreodată lăsat să facă şî singur ceva.
Cea mai mare piedică în calea adultului care poartă cu sune rana umilinţei este el însuşi: el însuşi, de fapt copilul li interior, nu îl lasă să se valorizeze, să se bucure, să se respecte pe sine. Dar un adult poate privi la sine şi obiectiv, şi să caute dovezi în sprijinul ideii cu care a crescut, şi anume aceea că ar fi inferior celor din jur. Poate să privească la ce ştie, ce poate, ce a realizat, şi să îşi dea seama că inferioritatea copilului rănit cu rana umilinţei nu se justifică.
Adultl poate privi înapoi, găsi acele momente din copilărie cȃnd s-a simţit neînsemnat şi umilit, şi poate înţelege că nu este vorba despre el însuşi ci despre o abordare complet greşită. Poate înţelege că fiecare om este un univers complex: că poate anumite lucruri sunt (sau au fost) mai puţin bune, dar că asta nu umbreşte tot restul calităţilor personale. În loc de a încerca să se diminueze pe sine în continuare ar avea să se afirme, să se desprindă de complexe şi să îşi pună în valoare calităţile. Să îndrăznească să se accepte pe sine, să se siunească şi să se valorizeze, dar să şi pună lucrurile în perspectivă, să vadă cȃt de puţină relevanţă au defectele sau greşelile din copilărie asupra vieţii actuale, asupra capacităţilor prezente, şi să se concentreze pe ce are bun şi valoros, pentru că acestea sunt lucruri de arătat semenilor, în loc de a se ascunde cu umilinţă.
- Bourbeau, L. (2000). Les 5 blessures qui empêchent d’être soi-même: rejet, abandon, humiliation, trahison, injustice. Les Éditions ETC inc..
