Dacă în postarea de săptămȃna trecută am prezentat modul în care se dezvoltă gȃndirea pe parcursul vieţii, de la copil la adult, mi s-a părut util să abordez şi un alt aspect – legat la rȃndul său de dezvoltarea cognitivă – şi anume modul în care se formează şi dezvoltă noţiunile de bine şi de rău, respectiv valorile morale, începȃnd din copilărie şi pȃnă la stadiul de adult.
De fapt această idee a apărut ca urmare a discuţiei cu o mamă de copil preşcolar, mamă care are ca valoare personală punctualitatea şi care era preocupată de faptul că de multe ori copilul ei „nu înţelege că nu este bine să întârziem la grădiniţă”. Chiar aşa a şi fost expresia ei: „i-am spus de atȃtea ori că nu e bine să întȃrziem, nu văd de ce nu înţelege!”.
Ei bine, copilul nu înţelege pentru că … încă nu poate înţelege „nu e bine”. Asta din cauza faptului că şi valorile morale se dezvoltă treptat, în paralel cu dezvoltarea cognitivă.
Cea mai cunoscută teorie stadială a dezvoltării valorilor morale îi este datorată lui Laurence Kohlberg, şi datează din a două jumătate a secolului douăzeci. Conform aceste teorii, dezvoltarea morală presupune trei stadii principale, fiecare fiind împărţit în sub-stadii.
Primul stadiu a fost numit de autor stadiul preconvenţional şi care se întinge aproximativ pe primii 8-9 ani din viaţa copilului. Din punct de vedere al dezvoltării gȃndirii, copilul parcurge în această perioadă stadiul senzoriomotor şi pe cel preoperaţional, şi intră în etapa operaţiilor concrete. Cum gȃndirea este încă insuficient dezvoltată, copilul va respecta codul moral al adulţilor din jur, respectiv al familiei şi, mai tȃrziu, pe cel imprimat în sistemul educaţional. Pentru un copil „este bine” înseamnă că un comportament este lăudat, recompensat, iar „rău” înseamnă că va fi pedepsit într-un fel sau altul. În această etapă copii învaţă o mulţime de norme de comportament (ceea ce de multe ori este cunoscut sub forma „cei 7 ani de-acasă”) care îl ajută să se încadreze în societate, dar această învăţare are loc la început prin condiţionare simplă şi ulterior prin condiţionare operantă (sau întărire, explicata pe larg aici şi aici), dar şi pe baza învăţării prin imitare a comportamentului adulţilor (sau copiilor) din jurul său. Pe baza modului cum se trece de la teama de pedeapsă la dorinţa de a obţine recompense Kohlberg subdivide această etapă în două sub-stadii: cel al obedientei pentru evitarea pedepselor şi cel al individualismului şi schimbului reciproc. Dacă la început copilul ascultă de adulţi pentru că se teme că altfel va fi pedepsit în vreun fel, ulterior începe să facă anumite acţiuni pentru a obţine laude sau gratificaţii. Un exemplu grăitor ar fi dialogul următor, pe care, sub o formă sau alta, toţi l-am auzit cȃnd eram mici: „-Mami, vreau bomboană! – Şi cum spui? – Mami, vreau bomboană te rog! – Bine, uite bomboana!”. Că este o bomboană sau o laudă, sau o poveste citită dacă puiul de om s-a spălat pe dinţi înainte de culcare din proprie iniţiativă, pȃnă la urmă este vorba tot de un set de reguli de respectat, care se deprind în copilărie şi sunt purtate cu noi toată viaţa.
Ce e de subliniat în legătură cu acest prim stadiu? Mai întȃi că este important ca adulţii să ofere copilului un set de reguli, pentru că acestea au rolul de a orienta copilul spre moduri de acţiune care odată achiziţionate vor fi păstrate toată viaţa, rar fiind puse la îndoială. De asemenea mai este de reţinut că ceea ce realizează copilul sunt comportamente, şi nu judecăţi, cu alte cuvinte un copil nu are capacitatea de a gȃndi că „e bine să îmi împart jucăriile şi cu alţi copii”, ci o va face fiind îndrumat de un adult care are şi rolul de a-l gratifica pentru asta.
Bun, şi să întelegem de aici că nu are sens să vorbim despre bine şi rău? Nicidecum. Este bine să folosim aceste cuvinte, dar avem să înţelegem că, pe moment, pentru copil „rău” înseamnă „voi fi penalizat” (fie prin pedeapsă, fie prin a nu obţine ceva dorit) şi bine înseamnă „voi fi recompensat” (fie prin obiecte materiale, fie prin laude, zȃmbete, îmbrăţişări). De asemenea este de dorit ca întărirea comportamentelor bune să fie frecventă, pentru a facilita învăţarea. Şi mai e de menţionat că e bine de specificat exact care comportament este bun şi care nu, în loc de a spune „potoleşte-te, pentru că e ruşine”, pentru că ruşinea invalidează copilul ca persoană şi nu gestul greşit şi duce la acumularea de complexe cu care puiul de om va merge mai departe în viaţa de adult.
Odată ce copilul începe să crească, din punct de vedere social devine din ce în ce mai interesat de universul din afara familiei, respectiv de acceptarea în grupul de prieteni şi în societate în general. Acum se intră în etapa moralității convenţionale, etapă în care regulile sunt respectate pentru că sunt bune – în sensul că îi asigură acceptarea şi integrarea în grupul social. Mai întȃi e vorba de acceptarea şi aplicarea regulilor din grupul de prieteni (stadiul numit de Kohler etapa relaţiilor interpersonale bune) apoi de înţelegerea că societatea se bazează pe reguli unanim acceptate (moralitatea legii şi a ordinii ca al doilea sub-stadiu). Copiii învaţă să îşi ţină promisiunile, să aplice constant regulile de politeţe, dar şi să respecte regulile de circulaţie, orarul şcolar, regulamentele jocurilor de echipă, etc. Odată cu intrarea în adolescenţă noţiunile de bine şi rău se extind la norme sociale mai largi – apar ideile legate de cinste dar şi de comportament ecologic, de respect pentru natură şi planetă. De multe ori adolescenţii devin extrem de rigizi în aplicarea acestor norme, uneori fiind chiar critici cu părinţii dacă aceştia au alte păreri referitoare la probleme mai controversate ale societăţii.
Este de reţinut însă că nici în această etapă valorile morale nu au o reprezentare internă legată de modul în care adolescentul/tȃnărul vede lumea şi viaţa, ci mai degrabă sunt legate de dorinţa de acceptare socială, de a fi perceput ca bun de ceilalţi şi a evita marginalizarea. De multe ori acum apar diferenţe între moralitatea de acasă şi cea a grupului de prieteni – tendinţa copilului care a intrat in pubertate sau a adolescentului este să adere mai degrabă la normele grupului, şi există riscul de adoptare a unor comportamente antisociale, dacă acestea sunt promovate de grupul social, de unde nevoia ca părinţii să supravegheze activităţile de grup. Cea mai bună metodă de combatere a unor comportamente dăunătoare – de la consum de alcool şi droguri pȃnă la comportamente antisociale – este prevenţia, iar cea mai bună metodă de prevenţie este de a fi la curent cu preocupările adolescentului atunci cȃnd este „cu gaşca”: părinţii pot realiza acest lucru şi neintruziv, oferindu-se de exemplu să-i conducă pe tineri la diferite activităţi sau încurajându-și copilul să îşi invite acasă prietenii. Tot în această perioadă este util ca adolescenţii să fie încurajaţi spre activităţi variate, care să-i pună în contact cu persoane cu orientări similare: că este vorba de sport, de a practica un hobby (muzică, dans, teatru, modelism, cluburi de dezbateri, etc.) sau de a petrece timpul liber citind, făcȃnd diferite activităţi plăcute, toate acestea îi vor duce pe copiii în creştere spre situaţii în care moralitatea convenţională va fi una social corectă.
Nivelul trei este cel al moralităţii postconvenţionale. Aceste nu poate apărea pȃnă cȃnd structurile cognitive nu sunt complet dezvoltate, deci nu înainte de 17-18 ani, dar în realitate se dezvoltă mai tȃrziu, şi nu la toată lumea – unele persoane rămȃn toată viaţa în stadiul convenţional al moralității. In etapa ultimă se dezvoltă, odată cu gȃndirea abstractă, şi noţiunile de etică. O persoană aflată în acest stadiu acceptă regulile societăţii ca derivȃnd din constructe abstracte de bine şi rău, internalizate de individ. Abia acum o persoană poate accepta că uneori respectarea unei legi îi aduce personal un defavor, dar aceasta este necesară pentru binele social general (etapa contractului social) şi, în etapa cea mai înaltă a dezvoltării morale, o persoană îşi dezvoltă propriul set de valori etice universale – care pot sau nu să fie conforme cu legile aplicabile în societatea în care trăieşte.
Ar fi de dorit ca toată lumea să atingă această ultimă etapă, dar nu se întămplă aşa si tocmai de aceea societatea are nevoie şi de un sistem de penalizare a abaterii de la regulile general acceptate: fie că este vorba de marginalizarea socială fie, în situaţiile mai grave, de un sistem de justiţie chemată să apere respectarea legilor.
Modelul de dezvoltare morală prezentat anterior a avut şi multe critici, cea mai puternică fiind aceea că nu ia în considerare decȃt individul izolat, şi nu include elementele de grijă faţă de persoanele apropiate, care sunt o forţă puternică în determinarea modului în care se construiesc şi internalizează valorile morale. De asemenea judecăţile morale sunt însoţite în majoritatea cazurilor de aspecte emoţionale puternice, care pot influenţa comportamentul efectiv realizat pȃnă la a merge împotriva conceptului moral asumat. Cu toate acestea, a reţine că etica şi moralitatea se dezvoltă stadial, şi că se formează treptat şi sub influenţa educaţiei, pot ajuta mult în orientarea părinţilor care doresc să crească copii care vor fi adaptaţi la societatea în care trăiesc.
