Într-o postare mai veche am discutat, în general, mecanismele de apărare a eului (sau defense, cum sunt cunoscute în psihanaliză). Este vorba de mecanisme inconştiente care se declanşează atunci cȃnd psihicul este într-o stare de tensiune emoţională ridicată şi persoana nu dispune de mecanisme conștiente, adaptive, pentru a reduce această tensiune (acest al doilea tip de mecanisme poartă numele de mecanisme de coping).
În postarea prezentă aş vrea să descriu mai pe larg clivajul sinelui, ca un mecanism de apărare de nivel inferior, cu alte cuvinte un mecanism care aduce o oarecare uşurare psihică cu preţul distorsionării realităţii obiective.
Despre ce e vorba? Despre situaţii în care o persoană nu poate gestiona intern vinovăţii legate de anumite comportamente (de exemplu violenţa verbală sau fizică, excesul de alcool, cheltuieli imposibil de susţinut, jigniri grave aduse unor persoane apropiate, etc) sau de lipsa anumitor comportamente (a nu-si fi făcut treburi esenţiale, a nu fi ajuns la timp în mod cronic, a nu se fi ţinut de cuvȃnt în mod repetat, etc). Drept rezultat, aceste elemente negative sunt asociate inconştient cu un „eu rău” care coexistă cu sinele dar nu poate fi oprit, reglat, îmbunătățit. De fapt apariţia acestui „alter ego rău” are la bază două elemente: mai întȃi conştiinţa unor comportamente, gȃnduri, emoţii „greşite”, de care persoana este rușinată sau dezamăgită, şi apoi convingerea adȃncă a persoanei că este incapabilă de a le corecta (fie pentru că nu ştie cum, fie pentru că se consideră incapabilă de a o face). Cum cel/cea în cauză trebuie să continue să trăiască cu sine însăşi, adună toate aceste elemente şi le atribuie „sinelui rău”, care este singurul vinovat de ceea ce nu este în regulă, permiţȃnd sinelui bun să-şi păstreze părerea bună despre sine.
Să ne înţelegem – nu vorbim aici de tulburarea de personalitate disociativă (care este o tulburare psihică) în care într-o persoană coexistă două sau mai multe personalităţi complet diferite, care par să domine complet psihicul, astfel încȃt una dintre ele nu îşi aminteşte nimic despre ce s-a întȃmplat cȃnd cealaltă „a acaparat microfonul” (amnezie disociativă). Acest tip de tulburare este de competentă psihiatrică şi este tratat corespunzător (fiind de altfel un fenomen relativ rar).
Clivajul de sine este un mecanism pe care îl poate produce psihicul oricăruia dintre noi, dacă nu venim cu alte opţiuni mai bune. Îl putem întȃlni la unii copii mici care uneori spun „nu eu am spart cana, ci Mihăiță”, care este undeva la graniţa dintre un personaj imaginar şi un alter-ego care preia vinovăţia. Uneori, când ne lăsăm pradă unor impulsuri puternice, chiar ajungem să spunem „parcă m-a posedat ceva cȃnd am făcut asta”. Acest clivaj este folosit ca o scuză de moment, faţă de sine sau de ceilalţi. Şi, de destule ori, o astfel de „alunecare” este scuzată, acceptată, uitată. Asta pentru că în majoritatea cazurilor, chiar dacă aparent un comportament nepotrivit nu are vreo explicaţie, persoanele în cauză trag unele învăţături şi se autoreglează astfel încȃt să nu îl mai repete, recurgȃnd la alternative mai potrivite. Dar dacă persoana în cauză nu ştie cum să facă mai bine sau nu crede că poate face mai bine? Atunci scuza că „parcă am fost posedat” devine „celălalt a făcut-o”. Un celălalt care există şi care nu poate fi oprit. Că e vorba de „m-am enervat atȃt de tare încȃt a apărut cel care sare la bătaie” până la „celălalt a cheltuit atȃt de mult” nu mai e decȃt un pas. În timp, persoana al cărei inconştient apelează la clivajul de sine devine chiar confortabilă cu asta, „ştie” şi „acceptă” că uneori eul cel rău ia conducerea iar eul cel bun nu se poate opune. Prezintă lumii eul bun, iar pe cel rău îl ţine ascuns, nu îl pomeneşte, ba chiar îi este frică de el pentru că îl consideră imprevizibil şi pus să-i facă rău celui bun. Se poate întȃmpla să trăim multă vreme lȃngă persoane cu clivaj de sine şi să nu aflăm despre asta: doar vedem că oameni care sunt uzual oneşti, decenți, harnici şi prietenoși au periodic momente cȃnd „o iau razna” şi fac lucruri dăunătoare (beau prea mult, sunt infidele, cheltuiesc fără limite, sunt agresive, sau pur şi simplu intră într-o letargie inexplicabilă şi absentează de la job sau de la şcoală) iar cȃnd ies din „fazele” astea redevin cei pe care îi ştiam înainte.
Tocmai pentru că acest mecanisme este rareori povestit celorlalţi este mai greu de identificat şi de lucrat cu el, inclusiv în terapie. Persoana „bună” nu relatează despre „cel rău” ci mai degrabă vorbeşte de obiceiuri proaste, dificultăţi de a se stăpȃni, dificultăti de control al furiei, etc. Drept pentru care tehnicile şi metodele deprinse în cabinet par să funcţioneze pȃnă la un punct, apoi dau greş. Asta nu pentru că sunt greşite sau ineficiente, ci pentru că sunt însuşite şi aplicate de „eul bun”, dar nu ajung pȃnă la „cel rău”, care este ţinut undeva ascuns.
Ce e de făcut?
Mecanismele de apărare a eului sunt parte din inconştient, deci nu pot fi accesate şi reglate direct, dar pe de altă parte pot fi împiedicate să se manifeste dacă sunt înlocuite cu mecanisme de coping – iar acestea pot fi dezvoltate . Pȃnă acolo însă este un drum de parcurs: mai întȃi recunoaşterea clivajului sinelui drept ceea ce este: un mecanism de apărare de nivel inferior, arhaic. Apoi este vorba de înţelegerea că acest lucru nu este un dat, ceva ce nu se poate modifica, pentru că şi „eul rău” este parte a persoanei – în loc să fie îngropat, ascuns, nemărturisit, este de adus la suprafaţă şi de lucrat cu el în sensul înţelegerii că acesta este mai degrabă o manifestare a sentimentului de neputinţă de a se descurca cu anumite situaţii. Abia cȃnd este acceptat că există ca parte a sinelui se poate merge mai departe, căutȃnd metode de a-l ameliora, pas cu pas. E nevoie de construirea încrederii în sine, a sentimentului auto-eficacității proprii, de răbdare şi compasiune faţă de sine, pȃnă în momentul în care cele două părţi pot fi reunite iar persoana se poate auto-regla mai eficient.
