Fiecărui om i se întâmplă să treacă în viată prin situații sau conjuncturi neplăcute, unele chiar extrem de neplăcute, cum ar fi decesul unei persoane apropiate, separarea de partenerul de cuplu, accidente, concedieri neașteptate, fenomene naturale catastrofale, sau chiar evenimente mai banale dar care, pentru persoana în cauză, capătă o semnificație dramatică.
Orice astfel de situație e însoțită în mod normal de un tumult emoțional, care este foarte greu de gestionat. Unele persoane par să clacheze, izbucnesc într-un plâns spasmodic sau au o criză de furie nestăpânită, în timp ce altele par să nu aibă nici o reacție. De fapt acestea din urmă sunt cel mai mult afectate: atât de afectate încât psihicul lor, incapabil să gestioneze emoțiile, le blochează. Fenomenul de blocaj emoțional este frecvent, suficient de frecvent încât să fie ilustrat de sintagme din vorbirea curentă: m-am blocat, am înghețat, am înlemnit (care descriu atât un blocaj comportamental temporar cât și un blocaj emoțional) sau chiar expresii care fac referire direct la emoții (mi-a picat fața – semn al dispariției mimicii).
Blocajul emoțional este inițial un fenomen adaptiv: psihicul blochează emoțiile excesive, percepute ca imposibil de suportat; de fapt le stochează într-un colț mai ascuns al memoriei, în speranța că vor fi procesate ulterior, în condiții mai bune. Aceste condiții mai bune pot însemna foarte multe lucruri, de la aflarea de informații suplimentare despre situația care a declanșat procesul până la prilejul de a avea alături o persoană suportivă. Din păcate uneori aceste condiții mai bune nu par să apară niciodată, și atunci blocajul rămâne.
Bun, și ce dacă? Doar nu te întâlnești la tot pasul cu evenimente catastrofale, de ce ar conta că ai blocat emoțiile asociate?
Ce bine ar fi dacă lucrurile ar fi atât de simple …
Din păcate blocajul implică și o parte de fugă: până când emoțiile respective nu sunt procesate, cu alte cuvinte până când persoana nu le face față, psihicul îi va indica să se ferească de toate situațiile similare, indiferent de intensitatea acestora. O persoană care a trecut printr-o situație traumatică se va feri de orice i-ar putea aduce durere, se va retrage în sine, își va reduce contactele sociale și va deveni mai degrabă defensivă – în sensul de a duce precauția până în zona exagerărilor. Și cum confruntarea cu emoțiile negative nu s-a putut petrece datorită blocajului, persoana nu doar e speriată de posibilitatea de a le trăi pe acelea ci și de toate situațiile care ar putea-o confrunta cu astfel de emoții – cu alte cuvinte începe să îi fie frică de faptul că îi va fi frică. De aici până la anxietate sau depresie nu mai e decât un pas…
Un caz mai special sunt blocajele emoționale dobândite în timpul copilăriei. Un copil nu are structurile cognitive ale adultului, deci evenimentele care îl pot speria sunt mult mai variate și de intensitate mai mică. Fie că e vorba de spaima de întuneric sau șocul de a fi fost lovit de un alt copil la școală, copilul va veni spre părinți să caute suport – de fapt să învețe de la ei și, cu ajutorul lor, să interpreteze și să gestioneze furia, spaima, tristețea unei pierderi. Părinții responsivi emoțional sunt acolo pentru copii și, având certitudinea ocrotirii părintelui, copilul își poate trăi dramele, le poate înțelege, pune în context și gestiona; în plus poate învăța și un mod de lucru cu emoțiile pe care îl va folosi ulterior, în diferite alte situaţii.
Ce se întâmplă însă în cazul părinților absenți sau neresponsivi (neresponsivi pentru că sunt firi mai reci, sunt preocupați de alte probleme sau nu știu, la rândul lor, să gestioneze emoțiile)? Astfel de părinți fie nu sunt de loc acolo, fie minimizează, bagatelizează problema copilului, fie pur și simplu râd de trăirea lui, sau se enervează și îl trimit în camera lui “până se linișteşte”. Copilul își blochează emoțiile – după ce fenomenul se repetă de mai multe ori, deja nici nu mai încearcă să capete suport și îndrumare, ci automat reprimă tot ce pare negativ. Până devine adult, blocajul emoțional a atins toate ariile, aşa că adultul devine o persoană “extrem de rezonabilă și echilibrată” – de fapt o persoană care nici nu știe și nici nu își permite să își trăiască emoțiile. Bineînțeles că acestea nu dispar, psihicul devine un cazan sub presiune, iar adulții vor avea diferite suferințe care par uneori inexplicabile (ați auzit probabil părinți care le spun adolescenților sau tinerilor: ai avut tot ce ti-a trebuit, nu ai dus lipsă de nimic, nu te-am pus la treabă în casă, de ce ești atât de nerecunoscător / de ce ești depresiv / de ce te temi și de umbra ta?).
Există și situații mult mai dramatice – cele în care părintele (care ar trebui să fie ocrotitor) este chiar el abuzatorul (fizic sau psihic) sau, din neglijență, permite expunerea copilului la evenimente traumatice – în aceste cazuri este evident de ce copilul, “prea mic pentru un război atât de mare”, nu are practic nici o ală soluție decât să încerce să funcționeze reprimându-și trăirile. Dar această funcționare pe coordonate practice este însoțită de multă durere emoțională – care însă nu se vede, pentru că a fost adânc îngropată în psihic. Nu se vede, dar asta nu înseamnă că nu roade pe dinăuntru, că nu își pune amprenta pe întreaga existență.
Și uite așa ajung tinerii sau adulții la psihoterapie, unde spun cu o voce liniară că de fapt nu au nimic, totul este bine … dar sunt nefericiți / triști / pradă unei adicții / singuri … etc.
O parte din vină se datorează blocajului emoțional, și asta din două motive:
Mai întâi pentru că blocajul este … blocaj. Cu alte cuvinte o barieră în calea manifestării emoțiilor. Dar barierele nu sunt selective: blocarea emoțiilor negative înseamnă și reducerea până la dispariție a capacității de a avea emoții din registrul pozitiv. Ne mai mirăm oare că viața devine monotonă și neinteresantă, deci e loc pentru depresie sau pentru încercări de a o “colora” prin adicții?
Al doilea aspect referitor la blocajele emoționale instalate în copilărie este că acestea opresc dezvoltarea emoțională într-un stadiu incipient. Adultul pentru care reprimarea emoțiilor a devenit o a doua natură uită că blocajul se presupunea a fi de moment și că acele condiții mai bune, care să permită procesarea corectă a emoțiilor sunt date chiar de dezvoltarea cognitivă specifică adultului. Cu alte cuvinte a venit momentul procesării (de fapt probabil că venise de mult), dar persoana a uitat complet că avea asta de făcut, și se întreabă de ce nu pare să se simtă împlinită, deși la nivel rațional are toate condițiile “bifate”.
De fapt adultul în cauză nici nu vrea să audă de emoții – dacă psihoterapeutul aduce subiectul în discuție, se va replia ca un arici și va spune: așa sunt eu! Bună parte din munca în cabinet nici măcar nu se leagă efectiv de blocaj, ci de a ajuta clientul să conștientizeze nu doar existența acestuia, ci și nevoia de a-l îndepărta. Este și de înțeles o astfel de reacție: emoțiile care au fost blocate erau înspăimântătoare, prea puternice pentru a fi trăite – dar într-o altă perioadă de dezvoltare. Psihicul adultului are mult mai multe instrumente pentru a înțelege situațiile traumatizante și mai multe mecanisme de procesare, astfel încât, odată ce persoana dorește ferm să înceapă procesul, acesta nu se dovedește nici pe departe imposibil.
Fie că este vorba de un catharsis emoțional, fie de un ritual de încheiere a situației dureroase, fie că este vorba de o deschidere gradată a “robinetului cu emoții”, blocajele emoționale pot fi depășite. Este întotdeauna de plătit un preț, cel al travaliului uneori neplăcut sau de-a dreptul dureros, dar și rezultatele sunt pe măsură – căci ce poate fi mai frumos decât atingerea unei stări de bine și convingerea că, în viitor, și cele bune și cele rele, la nivel emoțional, vor fi trăite funcțional, dând acces la tot ce înseamnă de fapt dimensiunea profund umană a unei persoane și permițându-i acesteia să aibă acces la toate aspectele vieții, fără teama că nu le va putea face față?
4 comentarii
Bună ziua, am citit această descriere,ma regăsesc dar nu vad soluția de ieșire!!!Cred ca am un blocaj în mintea mea dar nu găsesc calea de ieșire……!!!
Multumesc pentru comentariu, voi reveni in curand cu o postare dedicata depasirii acestora.
Sarumana doamna Livia am 48 ani si am avut epilepsie la 13 ani , de acolo cred ca am si blocaje emotionale, am fost la psihoterapeut in Bistrita 7 sedinte anul trecut dar nu m au ajutat mult sedintele poate nu am facut tot ce a zis doamna , chestia este ca din cauza epilepsiei cred am si frustrari care sunt cauzate si de lipsa de incredere in sine destul de mare, ce sa fac sa scap de frustrari si blocaj emotional? Eu m am gandit sa incerc hipnoza ca este buna pt stima de sine. Ce ma sfatuiti>?
Buna ziua, in primul rand va recomand control neurologic si poate psihiatric pentru a vedea daca e necesar inca tratament medicamentos. Apoi psihoterapie – 7 sedinte sunt foarte putine pentru rezolvarea unor probleme care sunt acolo de o viata. Referitor la hipnoza, este o metoda terapeutica, dar nu va imaginati ca va duceti la hipnoza si “va rezolva”. In general se face mai intai terapie pentru identificarea problemelor si cautarea caii de rezolvare, apoi sugestia hipnotica vine sa intareasca si sa sustina deciziile dvs. de schimbare. Nimeni nu poate sa “va faca bine”, doar dvs puteti, uneori avand suportul unui terapeut, dar daca sperati la o rezolvare miraculoasa si peste noapte, va spun deschis ca aceasta nu exista. Pe de alta parte, desi procesul este uneori lung si dificil, rezultatul merita efortul.