Trăim într-o societate care valorizează nu doar frumuseţea fizică ci şi tinereţea. Piaţa este plină de produse şi servicii care să ţină pe loc trecerea timpului: creme regenerative, tratamente cosmetice, săli de fitness, ba chiar tratamente medicale/chirurgicale care să repare semnele îmbătrȃnirii. Cumva avansarea în vȃrstă, cu modificările fizice pe care le antrenează, începe să fie ceva blamabil, iar acest lucru se vede inclusiv în politicile companiilor care par să nu mai ofere şanse de angajare celor care depăşesc un prag de vȃrstă. Dacă priveşti reclamele companiilor, găşeşti peste tot sintagma „echipa tȃnără şi dinamică”, şi de loc termeni care să reflecte maturitatea, înţelepciunea, experienţa.
Drept rezultat, persoanele de vȃrsta a doua par să îşi măsoare succesul după faptul că „arată cu 10 ani mai tinere”, şi nicidecum după realizările obţinute în anii de viaţă pe care i-au parcurs. Ne mirăm oare că oamenii încep să alerge, uneori excesiv de mult, după acest miraj al opririi îmbătrȃnirii? Că merg compulsiv la sală, că ţin diete restrictive, că sunt consumatori obsesivi de servicii cosmetice sau chiar de chirurgie plastică, pȃnă la urmă toţi par să dorească – cu înverşunare – să oprească procesul avansării în vȃrstă.
În paralel cu acest fenomen apare şi o înverşunare psihică împotriva celor care sunt încă tineri, respectiv favorizaţi de societate. Mai întȃi tinerii sunt văzuţi ca o concurenţă, fie la locul de muncă, fie în societate, ba chiar devin persoane periculos de frecventat (de exemplu pentru persoanele de vȃrsta a doua aflate într-o relaţie de cuplu stabilă). Apare un conflict artificial, care separă generaţiile. De exemplu există o tendinţă a celor care au început să se considere „băţrȃni” de a nu mai transfera informaţii şi de a mina ascensiunea profesională a celor tineri, iar social tinerii devin de-a dreptul detestaţi, şi nu de puţine ori cei de vȃrsta a doua se referă depreciativ la cei mai tineri, nu doar datorită diferenţei dintre generaţii (despre care am vorbit mai pe larg aici) ci în special datorită fricilor bine ascunse ale celor mai în vȃrstă că îşi vor pierde poziţia sau aprecierea dacă sunt puşi alături de chipuri proaspete şi lipsite de riduri.
Dacă în perioada cȃnd par să devină evidente semnele trecerii de tinereţe se mai întȃmplă să apară, în viaţa persoanelor de vȃrstă medie, şi vreo criză, de tipul divorţului sau pierderii slujbei, atunci îmbătrȃnirea pare să capete proporţii catastrofice, antrenează pierderea masivă a încrederii în sine şi o şi mai intensă respingere a celor mai tineri.
Mai sunt însă şi alte etape de viată care aduc în prim plan avansarea în vȃrstă; un astfel de exemplu este creşterea copiilor, care părăsesc casa familiei, fie pentru a se muta singuri, fie pentru că îşi construiesc propriul cuplu. Nu de puţine ori părinţii vad acest lucru ca pe o tragedie, inclusiv pentru că, odată eliberată „fişa postului”, nu mai au cu ce să-şi ocupe timpul şi se confruntă cu propria îmbătrȃnire. Asta explică şi de ce unii părinţi par să dorească să întȃrzie momentul acesta cȃt mai mult posibil, inclusiv împiedicȃnd din toate puterile autonomizarea tȃnărului adult (mai multe despre asta aici şi aici).
In acest context, ce sa mai vorbim despre pensionare? De multe ori pensionarea distruge şi ultima speranţă a oamenilor, care par sa îmbătrânească peste noapte, să iasă complet din conştiiinţa societăţii.
De fapt ne confruntăm aici cu o abordare complet nesănătoasă psihologic a ceea ce înseamnă vȃrsta a doua (sau chiar a treia).
Dacă în evul mediu oamenii se căsătoreau înainte de 20 de ani, făceau cȃt de repede puteau copii şi de multe ori se prăpădeau înainte de 40 de ani, făcȃnd ca bătrȃnii să reprezinte o raritate în societate, lucrurile s-au schimbat acum. Asta înseamnă că preţuirea acordată în trecut bătrȃnilor, ca depozitari de experienţă şi înţelepciune a fost pierdută în societatea actuală; nu e de mirare că în acest context tindem să fugim de îmbătrȃnire, şi că odată ce oglinda ne arată că asta s-a întȃmplat deja, avem tendinţa de a ne considera un balast.
Prea puţini oameni se desprind de această viziune îngustă, moştenire a unor secole trecute. Dar dacă stăm să ne gȃndim mai bine, speranţa de viaţă a crescut mult, iar cu avansul medicinei moderne va continua să crească rapid şi în continuare.
Considerăm că am ajuns la vȃrsta a doua undeva pe la 40-50 de ani. După acest prag deseori aud expresii de tipul „anii ăștia, cȃţi mi-or mai fi rămas…”, asociat cu destul de multă deprimare sau, în cazuri mai bune, cu o reducere dramatică a viselor şi speranţelor.
Hai să punem însă lucrurile în perspectivă: este de crezut că pentru cei care au acum 40 de ani speranţa de viaţă va fi undeva pe la 80-90 de ani. Hai să zicem 80, la nivel pesimist (cȃnd spun 80 mă gȃndesc la cȃt va avansa medicina în următoarele 4 decenii). Deci ar mai avea de trăit măcar încă 40 de ani, dintre care minim 30 în formă fizică bună, sau care poate fi păstrată bună cu suport medical adecvat. Dacă privim în urmă, viaţa de adult a început undeva pe la 20 de ani, deci adultul care se teme de îmbătrȃnire a petrecut cam 20 de ani ca tȃnăr. Şi are în faţă încă 30, deci o dată şi jumătate din ce a fost în trecut, ca viaţă independentă.
Dacă privim aşa lucrurile, putem oare să abandonăm speranţele şi să ne tragem – psihologic vorbind – pe o linie moartă? Ar fi o pierdere enormă.
Da, avem nişte riduri, da, poate am făcut un pic de burtă, sau ni s-a rărit părul, dar … am acumulat cunoştinţe, experienţă de viată, bucurii şi succese, situaţii dificile dar pe care am reuşit să le traversăm, am acumulat siguranţă de sine … oare nu cumva supraevaluăm tinereţea fizică şi uităm sa vedem bogăţiile pe care le avem acum?
In societatea actuală vârsta asta, a doua, este de fapt vȃrsta la care ar fi de început „a doua viaţă”. O viaţă în care ne-am rezolvat incertitudinile tinereţii, am aflat cine suntem, am trecut prin experienţa stabilirii profilului profesional, a unor relaţii de cuplu, a parenting-ului. Dar odată ce copii au crescut, şi în viaţa noastră s-a încheiat o etapă. O etapă şi nu viaţa.
De fapt ne mai aşteaptă o viaţă cel puţin la fel de lungă cu cea avută anterior ca persoană autonomă, şi ar fi bine să ne întrebăm serios cum dorim să ne-o organizăm.
Sunt din ce in ce mai multe persoane care primesc cu plăcere provocarea celei de-a doua vieţi, în loc de a dispera ca au ajuns la vârsta a doua. Deşi nu reprezintă o majoritate (încă), veţi găsi destule exemple de persoane care au trecut de la a fi angajaţi la antreprenoriat, sau care au ales o schimbare de cariera, uneori chiar în domenii complet diferite de cele iniţiale. Alte persoane au decis să-şi canalizeze activitatea din a doua viaţă în jurul unei pasiuni, a unui hobby, care au început să înveţe ceva complet nou, care şi-au schimbat modul de viaţă, şi aşa mai departe.
Şi societatea începe să vină, încă timid ce-i drept, în sprijinul acestor schimbări. Există multe programe de formare continuă care se adresează tuturor, indiferent de vȃrstă, şi sunt destule cazuri în care veţi găsi printre cursanții de la limbi străine, sau programare, persoane de vȃrsta a doua sau chiar pensionari. Şi pe băncile facultăţilor încep să apară persoane mature, care vor să facă altceva nu pentru că nu le-ar merge bine în meseria actuală ci pentru că vor o schimbare, pentru care sunt dispuşi să depună mult efort şi energie.
Pȃnă la urmă – odată ce acceptăm că durata de viaţă activa aflată în faţă noastră (de la vȃrsta a doua şi pȃnă la acea senectute la care puterile fizice şi psihice încep cu adevărat să ne părăsească) este una considerabil de lungă, devine evident necesitatea de a ne canaliza eforturile spre proiectarea acestei noi vieţi, în loc de a privi cu amărăciune la cea care s-a încheiat odată cu apariţia ridurilor. Ne-ar fi mult mai bine dacă am privi serios la proiectul vieţii a doua şi am porni să îl punem în practică folosindu-ne de tot ce am acumulat în perioada tinereţii, respectiv experienţă, cunoştinţe, aptitudini, înţelepciune, curaj, încredere în sine.