Toată lumea este familiară cu expresii de tipul “tinerii din ziua de azi…”: unii o rostesc cu reproş la adresa celor ce au o vȃrstă mai fragedă, alţii sunt “la primire”, şi probabil simt măcar un pic de revoltă.
Dar da, tinerii din ziua de azi în mod cert nu mai sunt precum “cei de pe vremea noastră”, indiferent care ar fi vȃrsta celui care face afirmația. Pe de altă parte această afirmaţie nu are vreun caracter critic la adresa celor de o vȃrstă sau alta, ea exprimă un adevăr obiectiv. În ultima sută de ani, civilizaţia umană a suferit modificări extrem de profunde: nu doar la nivel tehnic, ci şi economic, politic şi social, şi este normal ca schimbarea contextului de viaţă să îşi pună amprenta asupra psihicului.
Sociologia, dar şi psihologia, au cercetat aceste diferenţe şi au împărţit societatea actuală în generaţii (sau cohorte de vȃrstă), definite drept grupuri de persoane de vȃrste apropiate şi care au avut o experienţă de viaţă similară.
O perioadă foarte lungă din istoria umanităţii, speranţa de viaţă a fost foarte redusă – cine ajungea la 40 de ani era deja bătrȃn şi nu de puţine ori tineri adolescenţi ajungeau capul familiei. Asta înseamnă că în societate coexistau cel mult două generaţii, din care cea “veche” era foarte redusă numeric. Acum speranţa de viată a crescut foarte mult: în ţările cu cele mai precare condiţii economice este de peste 50 ani şi se apropie de 90 de ani în tările care pot oferi confort economic şi suport medical. În prezent vȃrsta de 100 de ani, deşi este o raritate, nu mai este nici pe departe o excepţie în absolut.
In consecinţă, în societatea actuală coexistă, în diferite ponderi ca număr de reprezentanţi, nu mai puţin de 6 generaţii. Le voi aminti aici pe scurt, cu menţiunea că nu neapărat vȃrsta efectivă, ci experienţa economică, politică şi socială definesc o generaţie. Încadrarea pe vȃrste s-a făcut după populaţia Statelor Unite – la noi în ţară există anumite decalaje, legate de factori locali, de exemplu de izolarea ţării în spatele Cortinei de Fier. Asta nu înseamnă că nu avem generaţiile respective, ci că ele au apărut mai tȃrziu, în timp ce societatea actuală tinde să se sincronizeze cu restul culturii occidentale (pentru că despre cultura de tip occidental vorbim aici, nu despre cea asiatică, de exemplu).
Generaţia tăcută (Silent Generation) este cea născută între 1925 şi 1945, deci ar avea în 2023 între 78 şi 98 de ani. Puţini mai supravieţuiesc, ca bunici sau străbunici, şi în curȃnd cam toată generaţia va fi doar parte a amintirilor descendenților. Sunt cei care au venit pe lume la ieşirea din Marele Război (primul război mondial) şi imediat s-au confruntat cu criza economică. Sunt o generaţie pentru care supravieţuirea nu era asigurată în vreun fel; ei au avut de îndurat multe şi au făcut-o, aşa cum le spune şi numele: în tăcere. Ei sunt cei care vor spune mereu: “capul plecat sabia nu-l taie / cum adică să îţi ceri drepturile, fii supus”. O să-i recunoaşteţi şi în unele persoane ceva mai tinere decȃt vȃrsta de mai sus, dar care au avut fie experienţa terorii naziste fie pe cea a gulagurilor ruseşti, toate avȃnd şi un echivalent autohton. Şi dacă vă întrebaţi de ce îndură fără să crȃcnească, reţineţi că a protesta nu era pentru ei un drept constituţional ci un mod de a-şi asigura o pedeapsă sigură.
Baby Boomers (generaţia exploziei demografice), născuți între 1946 şi 1964 (deci acum în vȃrstă de 59-77 ani) mai reprezintă aproximativ un sfert din populaţie, pentru că au fost iniţial foarte numeroși (egalaţi doar recent de Mileniali). Născuţi după al doilea război mondial, ei nu doar au reconstruit lumea din ruine, dar au fost şi parte a avansului tehnic. Ei sunt cei care s-au născut uneori în locuri fără electricitate iar acum, mai uşor sau mai greu, ajung să se descurce (şi încă destul de bine) cu telefoanele mobile sofisticate. Probabil că au fost generaţia care a văzut cele mai multe schimbări tehnice în societate (schimbări apărute datorită contribuției generației lor în mare parte) şi, ca să ţină pasul cu ele, au avut de muncit. Şi chiar au muncit, ei sunt generaţia dedicată muncii – pentru ei aceasta a fost calea nu doar spre supravieţuire, ci şi spre o viaţă mai bună, pe care au şi obţinut-o. Ei sunt cei pentru care cuvȃntul “şomaj” evocă un monstru întunecat, iar a nu învăţa înseamnă pierderea oportunităţilor. Ei categorisesc pe oricine are ezitări sau momente de căutare a identităţii profesionale drept “leneş”, şi nu admit excepţii sau nuanţări. Ei chiar munceau uneori până la epuizare, şi nu de multe ori în această generaţie s-a murit de atac de cord la birou, în urma muncii fără vreo limită. Ei au fost şi cei pentru care orele peste program erau normale – şi uneori mai vedem şi azi şefi care exact asta cer de la subordonaţi. Pe de altă parte, ei tind să echivaleze performanţa cu numărul de ore, şi mai greu valorizează eficienţa sau capacitatea de a-ţi uşura timpul folosind tehnici moderne. Ei sunt generaţia vacanţei de 2 săptămȃni pe an şi greu vor putea înţelege munca part–time, munca de la distanţa, iar cȃt despre “nomazii digitali”, aceştia sunt clar nişte pierde-vară. Nu de alta dar sloganul generaţiei lor este “trăiesc pentru a munci”.
Generaţia X îi cuprinde pe cei născuţi între 1965-1979, deci avȃnd acum între 44 şi 58 de ani. Ei au fost cei care au asistat la naşterea internetului şi ingineriei genetice, la primele zboruri în spaţiul cosmic, dar şi cei care au trăit primele schimbări sociale aduse de progresul tehnic: brusc mamele au devenit salariate, iar ei au crescut fără prezenţa părinţilor; divorţul a devenit un fenomen uzual, dar încă neacceptat social; femeile încă aveau “în fişa postului” rolul tradiţional de responsabile de copii şi treburi casnice dar au mers şi la un job în paralel. Practic ei au fost supuşi în primul rȃnd unor forţe sociale puternice, aşa că au devenit sceptici, precauţi, neîncrezători în instituţuiile politice şi sociale dar şi rezilienţi, cu gȃndire critică şi mai independenţi. Pentru ei, munca a ajuns din scop, mijloc, deviza generaţiei fiind “muncesc pentru a trăi”. Ei sunt cei care vor întreba primii: “Ce vrei să te faci cȃnd vei fi mare?” şi tot primii care vor condamna nehotărârea sau întȃrzierea în definirea unui proiect de carieră; pȃnă la punctul la care uneori îl impun copiilor care dau semne de ezitare. Tot ei nu sunt neapărat preocupați de trăinicia cuplului familial, cum erau cei din generaţiile anterioare, ci mai degrabă de a evita oprobriul social asociat divorţului; ei par cei mai interesaţi de “ce zice lumea”. Iar influenţa lor asupra societăţii este importantă, deoarece reprezintă puţin peste o treime din populaţia actuală.
Milenialii sunt cei născuţi între 1980 şi 1994 (vȃrsta actuală 29-43 ani) şi la ora actuală reprezintă generaţia cu ponderea cea mai mare în societate (cca 35%). Ei sunt generaţia care a crescut cu acces la informaţie, deci nu sunt uşor de manipulat. Îşi doresc încă de la începutul carierei să aibă un cuvȃnt de spus la locul de muncă, să aibă iniţiativă şi libertate de acţiune, dar nu înseamnă că se simt a datora loialitate unei companii. Sloganul lor este “mai întȃi viaţa şi apoi munca”, aşa că reprezintă o forţă de muncă cu mobilitate mare şi care are nevoie de mai mult decȃt un salariu pentru a rămȃne într-un loc. Companiile care au “pariat” pe Mileniali s-au adaptat oferindu-le pachete de stimulente, de la carduri de sănătate la abonamente la sălile de fitness, servicii de bibliotecă … dar şi acele (faimoase sau infame) team-building-uri, pentru că în mare parte Milenialii sunt nişte singuratici, care intră greu şi de multe ori pasager în relaţii familiale. Ei sunt şi generaţia grăbită, au nevoie de feed-back şi gratificaţie imediată, cu greu pot persevera ani de zile pentru un scop îndepărtat (de exemplu mulţi stau cu chirie pentru că nu consideră că ar trebui să se împovăreze cu rate pe zeci de ani pentru o locuinţă proprie). Pe de altă parte, această generaţie acceptă mai uşor schimbarea, este mai flexibilă, mai versatilă, poate accepta trecerea de la o meserie la alta şi probabil învată cel mai mult pe parcursul vieţii (spre deosebire de învăţarea asociată cu perioada de început a vieţii din generaţiile anterioare). Social vorbind sunt generaţia în care rasismul este inexistent iar toleranţa fată de divorţ, căsătoriile de acelaşi sex, adopții, etc. este extrem de ridicată. Ei sunt şi prima generaţie care protestează din spirit civic, şi nu pentru că îşi doresc neapărat condiţii mai bune pentru ei înşişi.
Generaţia Z (1995-2012, vȃrstă 11-28 ani) – ei sunt copii erei digitale. Ei se nasc cu informaţia “la vȃrful degetelor”, de multe ori confundând “ce ştie Google” cu ce ştiu ei – de aceea de multe ori au iluzia supracompetenţei. Adaptarea este cuvȃntul generaţiei, şi mai puţin efortul în sine. Este o generaţie care încă se caută pe sine, iar această căutare duce nu de puţine ori la angoase sau depresie. Asta pentru că, după cum foarte frumos explica o colegă terapeut pe care eu o admir foarte mult, ei sunt prima generaţie căreia condiţiile economice i-au permis să îşi dorească o viaţă cu sens; sens care însă nu devine evident de la bun început (şi, mai mult decȃt atȃt, căutarea lor nu e de loc înţeleasă şi validată de generaţiile anterioare). Ei se simt cumva alienaţi în raport cu cei mai vȃrstnici, iar sloganul lor pare să fie “nu ne definiţi voi, lăsaţi-ne să ne definim noi înşine”. Asta înseamnă că mulţi inversează etapele tradiţionale, încep prin a-şi căuta un loc de muncă pentru a-şi asigura autonomia şi abia apoi încep să facă planuri pe termen mai lung, cum ar fi cele de carieră, sau că amȃnă căsătoria si parentingul pentru etapele mai tȃrzii ale vieţii (cu suportul medicinei moderne, care le permite să facă acest lucru). Toleranţa socială este un dat pentru ei, şi chiar caută diversitatea, care le hrăneşte independenţa – ei acceptă diferenţele interindividuale ca suport împotriva uniformităţii percepute a generaţiilor anterioare.
Şi … mai vine o generaţie, Alfa (2013 – prezent). Cum vor fi? Nu ştim încă, dar ştim că vor fi copiii care cresc cu obiecte inteligente şi vor fi de aceeaşi vȃrstă cu inteligenţa artificială.
Vă mai miră cumva conflictul între generaţii? Evident că nu. Dar, aş mai adăuga eu, e bine nu doar să îl observați, ci să îl şi acceptați. Pentru că tinerii din ziua de azi, daca ar fi ca cei “din ziua de ieri” ar fi în mare măsură nişte inadaptați. Dacă sunt lucruri de îmbunătățit, acestea sunt la nivel individual, şi nu în ceea ce priveşte încadrarea în subcultura vȃrstei lor.
Pe de altă parte, toleranţa ar trebui să fie reciprocă: a şti despre diferenţe înseamnă eforturi de adaptare şi acceptare din ambele părţi, cu atȃt mai mult cu cȃt de multe ori o comunicare adecvată poate netezi multe din asperităţile dintre generaţii. Ne place sau nu, aceste diferenţe există şi noi trăim într-o societate multiculturală prin însăşi natura structurii de vȃrstă a celor din jurul nostru. Iar odată cu accelerarea ritmului dezvoltării tehnologice societatea se schimbă şi ea, nevoile devin altele, nimeni nu mai poate spune că “ce a fost bine pentru părinţii mei ar trebui să fie bine si pentru mine”. A nu fi ca părinţii nu înseamnă nici pe departe o trădare – înseamnă că fiecare generaţie are dreptul la autonomie, la dezvoltare în direcţia pe care şi-o doreşte şi la respectul alegerilor – acest respect fiind necesar în toate direcţiile, şi de la cei mai în vȃrstă pentru cei tineri dar şi reciproc. Şi mai înseamnă că vor mai fi nenumărate “conflicte” – de fapt nu sunt conflicte în sens agresiv ci de multe ori este vorba de a-şi asigura spaţiul (psihologic) în care să funcţioneze în acel mod pe care îl alege fiecare. Chiar cu riscul de a fi în contradicţie cu cei apropiaţi ca spaţiu geografic, organizaţional sau familial, dar … din altă generaţie.
