De multe ori am auzit în jurul meu fraze de tipul “dacă suntem prieteni mi s-ar părea normal ca …”, sau “dacă suntem un cuplu ar fi normal să …”, ambele expresii asociate cu exprimarea unui grad mai mic sau mai mare de frustrare sau insatisfacţie în respectiva relaţie. Mai mult decât atât, multe persoane mi-au povestit că şi-ar dori, din partea celor apropiaţi, anumite comportamente însă – paradoxal – dacă le-ar cere explicit s-ar simţi umilite, iar obţinerea acestora ca urmare a cererii (şi nu din inițiativa celuilalt) ar fi asociată cu insatisfacţia.
Cele de mai sus se referă la un concept din psihologie numit “graniţă”, respectiv la ideea că două persoane nu sunt niciodată identice şi este nevoie ca fiecare să facă diferenţa între universul său şi al celuilalt. In condiţiile în care aceste graniţe nu sunt conştientizate, apare ceea ce se numeşte o relaţie fuzională, în care persoanele implicate au impresia că “este normal” să gândească şi să simţă la fel în fiecare moment.
Prima parte a vieţii oricărui om se petrece într-o fuziune fizică cu mama, în perioada când se află în pântec. Imediat după naştere, nevoia copilului de îngrijire îl conduce la a căuta menţinerea pe cât posibil a apropierii fizice. Dar, pe măsură ce creşte, copilul începe să înveţe că există o diferenţă între corpul propriu şi cel al mamei, iar această diferenţiere apare destul de rapid.
Pe de altă parte, diferenţierea între psihicul copilului şi al mamei se face mai greu, uneori chiar deloc sau în foarte mică măsură. Multe mame au tendinţa să vorbească despre “ne e foame” când este vorba de masa copilului, sau “facem băiţă”, deşi este spălat doar copilul. Si uite aşa, mulţi copii cresc cu ideea că atâta vreme cât ei au o nevoie, această nevoie este împărtăşită şi de mamă, sau chiar de întreaga familie. De aici până la a considera că toţi cei din jur sunt la fel nu mai e decât un pas, iar odată crescuţi şi intraţi în relaţii de cuplu, cei care nu au graniţele definite se aşteaptă ca partenerul de cuplu să simtă la fel, să aibă aceleaşi dorinţe, aceleaşi perspective despre viitor sau acelaşi proiect de viaţă. Cu alte cuvinte, în lipsa diferenţierii psihice şi a stabilirii graniţelor, ceea ce simte sau gândeşte o persoană devine automat ceva “normal” şi, dacă nu se regăseşte la partener, atunci este interpretat ca un semnal că ceva nu merge bine.
Relaţiile fuzionale sunt aducătoare de multă suferinţă, deoarece – oricât de multă intuiţie şi empatie ar avea cineva – nu va putea niciodată să ghicească exact şi tot timpul ce îşi doreşte celălalt. Asta pentru că oamenii sunt diferiţi – nu doar prin codul lor genetic, ci şi prin istoria experienţelor de viaţă. Fiecare are un mod personal de a-şi exprima ceea ce simte. De exemplu, într-o relaţie de cuplu, e posibil ca unul dintre parteneri să îşi exprime dragostea fără cuvinte, dar cu cadouri sau mici surprize plăcute, în timp ce altul o face verbal. Dacă nici unul dintre ei însă nu are conştiinţa diferenţelor, atunci fiecare va aştepta de la celălalt exact acelaşi mod de a-şi arăta sentimentele – şi nu doar că nu va primi ce îşi doreşte, dar va şi ignora complet ceea ce i se oferă, pentru că tot aşteaptă ceva ce “i se pare normal” să primească. Mai mult decât atât, persoanele fuzionale nu pot cere explicit ceea ce îşi doresc pentru că trăiesc cu impresia, adânc înrădăcinată în psihic, că celălalt ştie deja acest lucru dar îl refuză pentru a obţine vreun avantaj, a avea putere în relaţie sau pentru că nu este suficient de implicat. Drept care persoana nu îşi exprimă niciodată dorinţele şi suferă, în timp ce partenerul este în beznă, nu înţelege de ce propriile oferte sunt ignorate şi, la rândul său, interpretează suferinţa celuilalt ca refuz al participării la relaţie, pedeapsă sau deficienţă personală. De aici până la eşecul relaţiei nu mai este mult.
Care ar fi soluţia în acest caz?
În primul rând în momentul în care cuiva îi apare în minte “mi s-ar părea normal ca …” să se întrebe dacă are vreo dovadă că normalitatea proprie este cu adevărat o normă generală. Există norme sociale cu caracter de generalitate, dar acestea nu acoperă nici pe departe toată aria de comportamente umane. De exemplu, poate că unul din partenerii de cuplu a învăţat de acasă că femeia găteşte în familie, în timp ce celălalt a crescut cu o împărţire egală a sarcinilor, înclusiv culinare. Dacă fiecare consideră obiceiul din familia de origine drept normal, deja s-a creat o sursa de tensiune.
În al doilea rând, fiecare dintre participanţii la o relaţie (fie ea de prietenie, de cuplu sau de familie) are de învăţat faptul că cheia rezolvării situaţiilor tensionate este comunicarea – o comunicare care începe cu “eu cred”, “eu simt”, “mie mi-ar place”, “eu obişnuiesc” şi nu cu “mi se pare normal ca”. A îţi face cunoscute dorinţele este un pas important şi nu conţine nici un fel de umilinţă sau diminuare personală, atâta vreme cât cineva acceptă că oamenii sunt diferiţi.
În al treilea rând e bine ca fiecare să înveţe să îl asculte pe celălalt. Persoanele fuzionale pot avea lungi discuţii în mintea lor cu cei din jur, discuţii care cuprind discursul ambilor, pentru că li se pare că şi interlocutorul gândeşte şi simte la fel. Aşa că la ce bun să fie acest dialog supus la proba realităţii? Dar dacă acceptăm ca suntem diferiţi, atunci devine esenţial să aflăm şi care este unghiul de vedere al celuilalt.
În final, după ce ambii participanţi la o relaţie şi-au exprimat opiniile, este cazul să existe o negociere. Persoanele fuzionale tind să adopte poziţii inflexibile, de tip “ori ca mine, ori deloc”. Cele conştiente de graniţe negociază, fie pentru o cale de mijloc fie pentru o alternanţă între “ca mine” şi “ca tine”. Uneori chiar, când poziţiile sunt aparent ireconciliabile, dacă ambii doresc cu adevărat o negociere, se poate ajunge fie la o a treia soluţie, care convine ambilor, fie la înţelegerea că există unele activităţi sau păreri care rămân divergente fără a afecta relaţia, pur şi simplu pentru că există suficient liant asfel încât să fie loc şi de diferenţe.
A şti unde se termină “eu” şi începe “celălalt” este una din cheile unei relaţionări de suces şi este în acelaşi timp şi un mod de a preveni propria suferinţă. Poate că fiecare ar trebui să se întrebe, din când în când, dacă este conştient unde îi sunt graniţele.
