Se apropie primăvara şi, în plus, parcă s-ar vedea la orizont şi sfȃrşitul pandemiei; asta însemnă că, probabil, destui din cei care s-au mai rotunjit în ultima perioadă încep să se întrebe cum se vor descurca atunci cȃnd în locul hainelor comode de casă vor trebui să reintre (mai mult sau mai puţin “cu încălţatorul”) în hainele de oraş. Februarie e o lună în care mulţi încep să ia în considerare o cură de slăbire.
Nu e rolul, şi nici specialitatea mea, să recomand o anumită dietă. Cine a mai avut perioade de cură ştie deja ce merge şi ce nu. Cine nu, ar face bine să consulte un dietetician: nu de alta dar fiecare organism are un metabolism diferit şi ce merge la cineva poate foarte bine să nu funcţioneze la un altul.
Ce am însă de precizat aici este că nu există o “dietă minune”, un “slăbeşti peste noapte fără efort”, “iei o pastilă şi îţi cresc arderile”. Orice dietă contra kilogramelor în plus implică efort (atȃt ca stres metabolic al organismului cȃt şi ca voinţă de a o urma) şi o doză serioasă de autocontrol. Despre acestea aş vrea să discut mai pe larg aici.
Mai întȃi autocontrolul – respectiv capacitatea unei persoane de a urma o serie de acţiuni auto-impuse şi, pe de altă parte, de a rezista unor acţiuni impulsive parazite; particularizat la cura de slăbire, autocontrolul ar însemna a urma dieta (însemnȃnd cantităţile, conţinutul şi orarul alimentar), dar şi a rezista tenţaţiei/impulsului de a mȃnca orice altceva.
Ce e de ştiut despre autocontrol este că nu este infinit. In funcţie de cȃt de mult a exersat, în decursul vieţii, autodiscplina, o persoană poate avea mai mult sau mai puţin autocontrol, dar nimeni nu are un rezervor fără fund. A încerca să duci în acelaşi timp un număr mare de activităţi, unele de lungă durată, care necesită fiecare o doză mare de autocontrol este calea spre eşec (mai multe despre asta am explicat aici). Rezultatul neplăcut al unei proaste aprecieri a dozei disponibile de autocontrol este întărirea opiniei “nu sunt în stare de nimic” – în timp ce în mod real ar fi vorba de “pot să fac foarte multe, dar pe rȃnd, nu în acelaşi timp“).
Alt lucru de ştiut despre autocontrol este că, după o perioadă de odihnă, rezervorul personal este plin, dar din el se consumă pe parcursul zilei; seara, în special după o zi foarte plină, nu mai rămȃne mare lucru. Asta vă va explica de ce de multe ori dimineaţa păreţi să puteţi face chiar orice, dar seara vă prăbuşiţi – inclusiv dietele sunt cel mai des încălcate seara. E normal, şi e la fel pentru oricine, nu e o slăbiciune a dvs. în mod special.
In consecinţă apucatul de o dietă necesită şi un pic (mai mult) de pregătire mentală dar şi alegerea unei perioade potrivite. Pregătirea mentală ar însemna o oarecare analiză cost-beneficii, precum şi punerea mentală în sistem de dietă. Ar însemna acceptarea serioasă că anumite surse de plăcere şi “răsfăţ” vor lipsi pentru o perioadă – şi cel mai bun lucru ar fi să fie găsite surse alternative de satisfacţie, mai multe decȃt simpla poziţie a acului cȃntarului. Da, a visa la o siluetă subţire e plăcut, dar satisfacţia de zi cu zi rezultată din plăcerea gustativă e greu de înlocuit cu o imagine mentală de persoană slabă. A găsi alte moduri de “premiere”, cum ar fi o ieşire pe munte, o plimbare în parc, o şedinţă de masaj, a asculta muzică, toate acestea (lista nu se încheie nici pe departe aici) sunt surse de satisfacţie mai “palpabile” care pot înlocui cu succes nevoia de a mȃnca.
In privinţa perioadei potrivite, nu are sens să încercaţi o cură cȃnd sunteţi sub presiunea altor obiective importante şi care consumă o parte serioasă a disponibilului de autocontrol. O să vedeţi de exemplu că într-o vacanţă mai lungă, chiar dacă nu v-aţi propus cu tot dinadinsul să slăbiţi, după primele zile chiar vă mai scade pofta de mȃncare, pe măsură ce vă relaxaţi şi atenţia merge spre ceea ce e de văzut/făcut în locul unde vă aflaţi. Dacă aveţi o perioadă aglomerată la job, nu vă propuneţi o dietă; aşteptaţi unele zile mai calme, iar dacă astfel de perioade alternează, alternaţi şi dvs. direcţia de folosire a autocontrolului.
Altă idee de reţinut este că nici o dietă nu este o “cruciadă”; nu e vorba de “totul sau nimic” ci de a acumula mici paşi înainte. O zi cu dietă rămȃne o zi cu dietă, chiar dacă în ziua următoare şi-a făcut loc şi o bomboană. Dimpotrivă, privind lucrurile în manieră necruţătoare cu sine, se ajunge la acel efect bine cunoscut de yo-yo: azi ţin cură, mȃine nu pot rezista poftei de o bomboană, o mănȃnc, mă auto-învinovăţesc, stima mea de sine scade, creierul semnalează că nu se simte bine şi atunci imediat apare nevoia de o satisfacţie compensatoare – iar cea mai la îndemȃnă este în frigider! Este mult mai bine să îmi spun: “ok, am mȃncat o bomboană și a fost bună, o să cobor din autobuz cu o staţie mai devreme şi o să merg pe jos, sau voi urca pe scări şi nu cu liftul“. Şi dacă nu pot, e în regulă, o să accept că nu s-a produs nici o catastrofă şi o să îmi văd înainte de planul meu de dietă.
Un alt punct important este să nu înţelegem că o cură de slăbire înseamnă obligatoriu mȃncare anostă şi fără gust. A folosi condimente, a alege preparate bine gătite, nu e o încălcare a dietei, dimpotrivă, o parte a senzaţiei de saţietate vine din gustul şi textura alimentelor. Şi, că tot veni vorba de saţietate, e bine de ştiut că organismul are mai multe mecanisme care gestionează foamea şi saţietatea (nu de alta, dar hrana, alături de apă şi oxigen, sunt bazele supravieţuirii); din cauza asta nu are sens să ne punem speranţa în “pastila minune care taie foamea“; în unele cazuri chiar e posibil ca aceasta să acţioneze asupra unuia din mecanisme, dar nu asupra tuturor – mama natură a avut grijă să dea organismelor suficiente motive/mecanisme care să nu se lase să moară de foame.
Ar mai fi de învăţat, prin auto-observare, să facem diferenţa între foame şi poftă. Dacă foamea este un mecanism natural, reflectat în senzaţii la nivelul stomacului şi o stare de slăbiciune generală a organismului, pofta e artificială, fie produsă de stimuli externi, fie de propria imaginaţie. Nu îţi este foame de ceva anume (biologia nu a creat o foame de ciocolată) ci foamea poate fi satisfăcută cam cu orice, inclusiv salată, pentru că omul are versatilitatea de a fi omnivor. În cura de slăbire oamenii se luptă cu pofta, resimţită mai degrabă ca salivare la nivelul gurii (acel “îmi lasă gura apă“), asociată cu anticiparea mentală a plăcerii resimţite mȃncȃnd alimentul la care poftesc; ştiind acest lucru, cea mai bună metodă de a deturna pofta este de a oferi creierului o altă sursă de satisfacţie sau de a-i deturna atenţia spre o altă activitate.
Ce ar mai fi de spus? Poate faptul că o dietă prea restrictivă nu va putea fi urmată mult timp. Aici ar fi ca fiecare să ştie de la început ce urmăreşte. Unii oameni funcţionează bine dacă ţin cură de slăbire o perioadă, pierd nişte kilograme, apoi revin la un regim normal de masă şi le recȃştigă lent, pe perioadă de luni sau ani. Aceştia practic îşi menţin greutatea între o limită superioară şi una inferioară, iar dietele lor sunt relativ drastice dar destul de scurte. Este în regulă dacă acest mod de a proceda este confortabil.
Mai există şi persoane care vor să îşi modifice definitiv dieta spre una considerată mai bună. Asta impune schimbări mai degrabă pas cu pas, înlocuirea treptată a unor mȃncăruri cu altele, obţinerea de obiceiuri alimentare noi – în acest caz metoda paşilor mărunţi este mult mai bună, în timp ce o schimbare drastică nu va putea fi menţinută prea mult timp.
In final, de reţinut că un obicei considerat prost e greu să fie eliminat pur şi simplu; mult mai uşor e să fie înlocuit cu un obicei alternativ, considerat mai bun. Aplicat la cura de slăbire, “nu mai mănȃnc dulciuri” va fi greu, “în loc de ciocolată o să mănȃnc un fruct” sau “în loc de prăjitură o să beau un ceai cu aromă de scorţişoară” e mai uşor de pus în practică.
Toate acestea au fost idei generale; a face cunoștință cu ele înainte de a începe dieta va facilita înţelegerea procesului, familiarizarea cu el şi va pune bazele motivării. Odată începută dieta, mai sunt o mulţime de “trucuri” care să o faciliteze, cărora le voi dedica o postare separată.
