Fiecare dintre noi, într-un moment sau altul, şi-a propus să schimbe ceva în modul de organizare al vieţii proprii, în grija faţă de sine, în comportamentele personale sau în modul de a gȃndi şi simţi. Poate a fost vorba de a limita cheltuielile impulsive, de a ţine o dietă alimentară, de a învăţa din vreme pentru examene sau de a face sport, sau poate a fost vorba de a-si înfrȃnge anxietatea, a deveni mai sociabil … şi lista poate continua.
Ce au în comun aceste schimbări este faptul că punerea lor în practică cere eforturi pe termen lung.
Din păcate, motivaţia pentru schimbare, atunci cȃnd apare, este la un nivel maxim şi ne împinge spre decizii care sunt extrem de drastice. Cineva care vrea să slăbească îşi propune să reducă aproape la zero nivelul de calorii, cineva care îşi doreşte mai multă disciplină în viaţă îşi impune un program draconic, de 12-14 ore pe zi iar cineva care îşi doreşte o formă fizică mai bună se epuizează efectiv în prima zi de sală.
Rezultatul? Ei bine, acest tip de schimbare nu poate fi menţinut niciodată pe termen lung. Nu de alta, dar aici intervine autocontrolul, definit drept capacitatea psihicului de a se menţine orientat pe sarcină.
Autocontrolul fiecărei persoane este limitat, şi se consumă progresiv pe parcursul unei zile, ajungȃnd, la sfȃrşitul acesteia, aproape de zero (urmȃnd a se reface prin somn). Autocontrolul creşte prin exerciţiu dar rămȃne întotdeauna finit, iar în cursul unei zile este cheltuit pentru o mulţime de sarcini, de la îngrijirea personală la job sau comportamente interpersonale.
Ce se întȃmplă dacă ne propunem modificări majore ale regimului de viaţă ? Ei bine, tot autocontrolul merge acolo, cel puţin în prima zi. Pe măsură însă ce trece timpul, cerinţele variate ale vieţii cotidiene îndreaptă părţi din autocontrol în altă parte, aşa că modificările majore propuse anterior nu mai pot fi susţinute.
Rezultatul? Ne imaginăm că nu suntem în stare de nimic, pentru că uite, ieri am putut face x lucru propus dar azi … nu am mai putut. Aşa că renunţăm, dezamăgiţi de noi înşine. Be chiar uneori ne afundăm şi mai adȃnc în comportamentul deficitar, pentru a ne auto=pedepsi sau pentru că suntem convinşi că niciodată nu-l vom putea schimba.
Pentru a explica asta, eu folosesc în cabinet o metaforă: să presupunem că ne-am propus să facem ocolul pământului pe jos (sunt unele persoane care chiar au făcut asta). Ei bine, plecăm din Bucureşti, şi în primele zile, mergem în pas vioi şi plin de încredere. În scurt timp ajungem la Giurgiu … dar acolo ne dăm seama ca am făcut bășici la picioare. Normal ar fi să stăm câteva zile pentru ca acestea să se vindece apoi să continuăm într-un ritm care ne-ar feri de răni, probabil unul care să implice mai puţini kilometri zilnic. Ei bine, cei mai mulţi nu doar că nu fac aşa, ci se întorc înapoi în Bucureşti … ba chiar unii, supăraţi pe sine că nu sunt în stare, dau şi mai înapoi, pȃnă la Brașov sau Cluj. Ceea ce, evident, le va face drumul şi mai dificil dacă ar dori să reia procesul mai tȃrziu.
Din această cauza, dacă ne dorim o schimbare, este bine să o gȃndim ca o serie de paşi mici, dar fermi, în direcţia dorită. Aceşti paşi mici sunt sustenabili, nu consumă mult autocontrol, şi garantează ajungerea la destinaţie, dar în timp. E drept că rezultatele nu se vor vedea imediat, drept care întărirea ar trebui să ne-o luăm din faptul că am fost consecvenţi, ignorȃnd vocea critică interna care ne spune că „nu se vede mare lucru”. Da, aşa este, dar … dacă punem pe harta globului distanţa Bucureşti-Giurgiu nici aceea nu se vede … deşi, în fapt, sunt nişte zeci de km parcurși.
Astfel se instalează schimbarea nu doar în comportamente, ci şi în gȃndurile despre sine. Un depresiv nu va deveni un izvor de vioiciune peste noapte, dar fiecare pas mic pe care îl face pentru a combate nemişcarea şi sentimentul de inutilitate asociat îl va apropia de revenirea la normalitate. Un anxios nu va deveni îndrăzneţ de azi pe mȃine, dar poate face paşi mici în acest sens, propunȃndu-şi mici victorii contra spaimei. Iar o persoana care are o părere proastă despre sine ar avea de contorizat măcar un lucru bun pe care îl face zilnic, pentru a-şi introduce toate aceste calităţi în imaginea de sine, pe moment concentrată pe defectele autopercepute.
E drept că paşii mici nu sunt spectaculoși, dar … sunt siguri. Dacă ne dorim o schimbare poate ar fi mai bine să ne întrebăm care este un lucru mic pe care l-am putea face în afara zonei de confort. Ceva ce am putea face, deşi ne-ar fi puţin greu. Apoi să facem acel lucru pȃnă cȃnd nu mai este perceput ca greu, după care să alegem alt lucru mic, dar un pic greu de făcut, şi tot aşa … pȃnă ajungem să facem ocolul pămȃntului, cȃte 1 km odată.
