Am întȃlnit (şi cu siguranţă şi dvs) multe persoane ambiţioase, care şi-au propus scopuri lăudabile şi s-au străduit să le atingă. Asta este foarte bine, dar multe din aceste persoane par să fie mai degrabă nefericite decȃt mulţumite de drumul frumos pe care îl parcurg în viaţă.
Oare de ce se întȃmplă aşa?
Una din cauze – cea despre care vreau să vorbesc în postarea de azi – este modul in care aceşti oameni îşi formulează obiectivele.
„Trebuie să iau 10 la acest examen”, „trebuie să economisesc o sumă de bani”, „trebuie să cȃştig acest concurs”, „trebuie să termin toată curăţenia generală azi”, şi tot aşa … trebuie, trebuie, trebuie …
Iată că facem cunoştinţă cu ceea ce se numeşte în psihologie „trebuie imperativ”, respectiv o formulare care implică o obligativitate de a realiza ceva, obligativitatea asociată cu o pedeapsă implicită în cazul în care obiectivul nu este atins. Pedeapsă care nu este formulată clar dar „pȃndeşte” undeva în subtext.
De fapt un student care îşi spune „trebuie să iau 10” are în minte o continuare: „că dacă nu …”. Nu prea ştie clar ce s-ar întȃmpla dacă ia doar 9, dar ceva se va întȃmpla, un fel de mare catastrofă, neclar definită, dar extrem de gravă. De multe ori o astfel de persoană, întrebată ce s-ar întȃmpla dacă nu şi-ar atinge obiectivul care „trebuie” realizat, nu ştie să spună ce, ci doar că „n-ar suporta să fie altfel”.
Ce e greşit aici? Faptul că persoana munceşte (de obicei din greu) pentru o realizare deoarece se teme de o potenţială pedeapsă (gravă tocmai pentru faptul că este extrem de neclară). Pedeapsă care îşi imaginează, vag, că i-ar veni de la ceilalţi, de la univers în general („altfel lumea va crede că ….”). De fapt pedeapsa este una pe care persoana şi-ar aplica-o singură: auto-dispreţ, lipsă de încredere în sine, imagine de sine negativă, etc.
De teama acestei pedepse nebuloase persoana depune o mulţime de efort în sensul realizării obiectivelor. Din păcate o parte (uneori destul de serioasă) din această energie nu merge în sensul realizării sarcinii ci spre gȃnduri anxioase de tip „nu aş suporta dacă nu aş reuşi”. Pe de altă parte uneori, cu tot efortul depus, circumstanţele sunt de aşa natură încȃt obiectivul nu se poate atinge pe deplin, ci doar parţial. Asta însă este o imposibil de acceptat pentru „trebuie imperativ” – nota 9 (o notă foarte bună de altfel) devine o catastrofă, iar a nu fi terminat 100% din treburile propuse, ci doar 90% atrage o aspră pedeapsă auto-aplicată („de nimic nu eşti bun”, „niciodată nu te ţii de treabă”, „nu-ţi iese nimic”, etc). Iar dacă se întȃmplă să se atingă obiectivul, atunci persoana mai degrabă răsuflă uşurată că a scăpat de „tragedia” neîmplinirii şi se duce imediat spre următoarea sarcină, împovărată de grija că „trebuie” să o rezolve şi pe aceea, „pentru că altfel…”
Şi totuşi, ce e rău în asta? Păi … mai întȃi că o astfel de persoană este mereu nefericită, mereu speriată că nu va reuşi să treacă următorul obstacol. În al doilea rȃnd aceasta nu poate vedea avantajele aduse de o îndeplinire doar parţială a obiectivului (dacă mi-am propus să alerg 4 km şi am reuşit doar 3, tot am depus o activitate fizică demnă de a fi apreciată şi bună pentru organism). În al treilea rȃnd, fiecare acţiune e însoţită de anxietate, iar o stare de permanentă teamă duce la stres, la burnout sau la epuizare fizică sau psihică. Şi. nu în ultimul rȃnd, persoana în cauză ajunge să se vadă pe sine prin prisma nereuşitelor, nu a lucrurilor bune făcute, nu îşi capitalizează de loc rezultatele pozitive, pentru că … oricum acelea „trebuiau” făcute.
Care este varianta sănătoasă psihologic?
Ei bine, formularea obiectivelor ar fi să fie făcută mai degrabă ca „îmi doresc să”. Asta implică obiective clar formulate, ambiţioase chiar, şi conduce la concentrare pe sarcină. Pe de altă parte „îmi doresc să” permite celui care a reuşit să îşi atingă obiectivele să se bucure odată ce le-a realizat, dar şi să aprecieze cȃnd a reuşit doar parţial, pentru că şi a face o parte din ce ţi-ai propus este un lucru bun, chiar dacă nu ai reuşit chiar tot. O persoană care spune „îmi doresc să” şi în final realizează ce şi-a dorit şi se bucură, va reţine în imaginea de sine realizările, care vor contura mental capacitatea de a atinge obiectivele, o bază excelentă încrederea în sine şi dorinţa de a merge mai departe pe o cale constructivă.
Dacă priviţi atent, atȃt în versiunea „trebuie” (imperativ) cȃt şi în „îmi doresc să” există mult efort dedicat scopului, iar obiectivele sunt atinse în măsura în care efortul a fost bine dimensionat şi corect direcționat. Doar că în prima versiune efortul este însoţit de angoase şi în final nu duce la satisfacţii pe cȃnd în al doilea caz energia este cheltuită constructiv, persoana are încredere că va putea executa sarcina iar în final se poate bucura de rezultate şi are, în general, o părere bună despre sine. În plus, în cazul în care s-a pornit de la ”îmi doresc” şi nu s-au atins 100% din rezultatele scontate, se poate realiza imediat o buclă de feed-back, pentru a ajusta timpul şi efortul dedicat unei sarcini pentru a o realiza în totalitate.
Acestea sunt avantajele modului de a funcţiona pe bază de gratificaţie (mulţumirea de sine pe care ne lăsăm să o simţim când atingem un obiectiv), în timp ce versiunea „trebuie” urmată de pedeapsă nu duce decȃt la suferinţa psihică. Oare nu credeţi că merită să schimbam puţin optica?
