Probabil că fiecare dintre noi îşi aminteşte situaţii, mai mult sau mai puţin frecvente, cȃnd a minţit, cu toate că ne place să credem că în mare parte a timpului suntem persoane oneste (şi de obicei chiar aşa stau lucrurile).
Mintea umană este capabilă de minciună, şi acest lucru are şi unele rădăcini evolutive: capacitatea de a se ascunde, de a se camufla a omului primitiv i-a adus succes la vȃnătoare sau în a se feri de pericole iar anumite tipuri de înşelăciune sunt acum semn al unei capacităţi superioare de a-şi practica meseria, de exemplu în forţele armate sau serviciile de informaţii.
Pe de altă parte societatea umană în ansamblu se bazează pe onestitate: dacă am crede că fiecare om minte nu am mai putea funcţiona armonios.
Dar de ce mint adulţii?
Un prim motiv este acela al evitării consecinţelor neplăcute ale unei greşeli sau gest nepotrivit. Probabil că fiecare a fost în situaţia de a „inventa” un motiv al unei întȃrzieri ( „ufff… traficul asta…”) dar uneori minciunile sunt spuse pentru a acoperi greşeli mult mai grave, de exemplu cele din zona profesională sau legală.
O altă cauză a minciunii este legată de personalităţile anxioase, care simt că adevărul aşa cum este el le-ar pune într-o situaţie jenantă sau le-ar afecta imaginea de sine, drept care preferă să mintă.
Unii oameni preferă să mintă pentru a-si proteja intimitatea, ascunzȃnd elemente ale vieţii proprii, ale familiei sau ale cercului de prieteni apropiaţi pentru a evita oprobriul social: de exemplu atunci cȃnd cineva din familie are probleme cu legea sau a trecut printr-un eveniment scandalos.
Uneori minciuna este spusă pentru a îmbunătăţi imaginea publică – în căutarea admiraţiei oamenii îşi exagerează de multe ori realizările şi îşi minimizează eşecurile.
Alteori oamenii mint pentru a obţine avantaje – de la a „corecta puţin” vȃrsta sau greutatea (în general la femei) sau veniturile (de obicei la bărbaţi) până la a dezvolta o adevărată artă a înșelăciunii în scopul obţinerii de cȃştiguri personale.
Uneori spunem „minciuni albe” – care au un scop altruist: ele urmăresc menajarea sentimentelor celor din jurul nostru. Uneori o facem pentru a încuraja bolnavii grav, alteori pentru a susţine o persoană lovită, alteori pentru că simţim că dacă am spune adevărul am afecta imaginea de sine a celuilalt.
Uneori spunem minciuni pentru a-i face fericiţi pe ceilalţi, în special pe copii: propagarea miturilor despre Moş Crăciun, Iepuraşul de Paşte, Zȃna Măseluţă, dar şi ascunderea unor situaţii grave sau „împachetarea” lor în formă frumoasă are scopul fie de a aduce bucurie în viaţa copiilor fie de a-i proteja de a trăi dramatic evenimente care vor fi ulterior rezolvate de adulţi.
Pe de altă parte unele minciuni par să fie spuse „degeaba”. Un prim caz este cel al persoanelor care mint compulsiv – acestea au învăţat să facă aşa în copilărie şi asta a devenit o a doua natură; aceste peroane mint şi în ceea ce priveşte lucrurile mărunte, fără a fi vizibil vreun avantaj, spre deosebire de „mincinoșii profesionişti” pentru care înșelăciunea e premeditată şi direcţionată spre obţinerea de avantaje. Alte persoane mint din nepăsare sau datorită unei slabe reglări a impulsului: ei spun un neadevăr înainte de a aprecia dacă a fi oneşti le-ar putea aduce cu adevărat vreo pagubă.
Cȃt de frecventă este minciuna în rȃndul adulţilor?
Deşi este destul de răspȃndită credinţa că „toată lumea minte”, studiile au arătat că aproximativ 60% din oameni tind fie să nu mintă fie să folosească doar minciuni „albe”, în timp ce majoritatea minciunilor sunt spuse de cca 5% din populaţie, respectiv de mincinoșii compulsivi sau profesionişti [1,2].
Dar de ce ar fi utilă onestitatea? Ei bine, pentru că minciunile, odată rostite, capătă o „viaţă a lor”, definesc o realitate paralelă care se cere a deveni coerentă; drept care odată ce am spus o minciună ajungem să spunem multe altele doar pentru a o camufla pe prima, iar cu cȃt minciuna este mai gravă cu atȃt mai mult avem nevoie să o „sprijinim” cu alte minciuni. Se creează astfel o faţadă falsă în spatele căreia avem nevoie să stăm tot timpul, neputȃndu-ne exprima adevărata realitate sau personalitate. Acest lucru duce fie la retragere socială (atunci cȃnd s-au spus atȃt de multe minciuni încȃt funcţionarea fără contradicţii nu mai este posibilă) fie la prezentarea către ceilalţi a unui impostor, care nu mai poate lăsa niciodată „garda jos”, nu mai poate fi autentic tocmai pentru că un moment de adevăr îi distruge întregul eşafodaj construit pe baza minciunilor acumulate în timp.
Nici chiar minciunile „albe”, dacă sunt prea mult susţinute sau propagate, nu duc la un rezultat bun; la un moment dat persoanele menajate din empatie pot să ajungă să îşi construiască ele o realitate paralelă bazată pe minciunile celor din jur, drept care nu mai pot să-şi corecteze unele comportamente sau idei greşite sau pot acţiona pe baza lumii descrise de minciunile albe, iar confruntarea cu realitatea poate fi mult mai dramatică – iar pentru cei care nu cred asta, vă sfătuiesc să (re)citiţi nuvela „Liar!” a lui Isaac Asimov.
- Serota, K. B., Levine, T. R., & Boster, F. J. (2010). The prevalence of lying in America: Three studies of self-reported lies. Human Communication Research, 36(1), 2-25.
- Serota, K. B., & Levine, T. R. (2015). A few prolific liars: Variation in the prevalence of lying. Journal of Language and Social Psychology, 34(2), 138-157.
