Am mai vorbit de multe ori despre relaţiile fuzionale şi pagubele aduse despre acest tip de relaţii. Dar în toate cazurile anterioare am abordat aceste legături din prisma nevoilor şi anxietăților celor care „ţin cu dinţii” de o relaţie fuzională (de tip părinte-copil adult, soţ-soţie sau chiar prieten-prieten).
De data aceasta aş vrea să mă opresc asupra unui tip de fuziune mult mai profund, instalat la nivel inconştient – este vorba de „cordonul ombilical psihologic”.
Iniţial un copil este parte a corpului mamei: ceea ce mănâncă mama mănȃncă şi copilul, dacă mamei îi e frig şi copilul o simte iar starea psihologică a mamei influenţează fătul. Dar şi reciproc, copilul nenăscut semnalează ce îi lipseşte spre mamă.
Odată cu naşterea, cordonul ombilical fizic este tăiat de medic. Psihologic însă mama este încă acordată la copil, prin ceea ce psihanaliştii descriu drept „psihoză maternă”, un fenomen de adaptare în care psihicul mamei este concentrat pe copil pentru a îi intui nevoile (drept care o mamă „ştie” imediat dacă nou-născutul plȃnge de foame sau pentru că are nevoie de schimbarea scutecului, în timp ce alţii se întreabă mirați cum de reuşeşte să diferenţieze scȃncetele).
Ceva mai tȃrziu, după primul an de viaţă, bebeluşul începe să descopere că are control asupra propriului corp. Este un stadiu de individuare necesar, în care copilul în dezvoltare îşi dă seama, la nivel intuitiv, că are un corp diferit de al mamei. În această etapă mama încurajează explorarea copilului, îi salută mişcările independente şi, în cazul ideal, îi acceptă (treptat) bebeluşului şi preferinţele personale corporale: cȃt de mult mănȃncă, cȃt de frig sau cald îi este, cȃnd oboseşte, cȃt de mult somn are nevoie, etc – toate acestea reprezentând acceptarea că cel mic a devenit un corp separat, cu biologie şi metabolism propriu.
Dar ce se întȃmplă dacă această „separare” psihologică nu are loc complet şi mama încă mai consideră, la nivel profund inconştient, că bebeluşul este în continuare o parte a corpului ei? Ei bine, mama continuă să rămȃnă la stadiul anterior, în care „îmi e frig, îi e frig şi copilului, îmi este foame, şi copilului îi este foame”. Asta înseamnă că mama, la nivel conştient plină de bune intenţii, îşi transferă propriile senzaţii corporale către copil. În plus, inhibȃnd astfel nevoia de diferenţiere a copilului, nu îi oferă acestuia libertatea de a-şi accepta propriile nevoi, ci îl acoperă cu nevoile resimţite personal. Copilul are dificultăţi de a face aceste distincţii, pentru că de multe ori da, nevoile mamei şi ale copilului se întămplă să coincidă, iar această parţială potrivire este considerată inconştient ca o validare a fuziunii corporale.
Ei bine, există situaţii cȃnd acest „cordon ombilical psihologic” nu se rupe niciodată. O prietenă îmi spunea că a fost şocată cȃnd mama ei se plȃngea tuturor că ”ne operăm”, cȃnd de fapt prietena mea, atunci adolescentă, urma să treacă printr-o intervenţie chirurgicală. Mama ei nu reacţiona cu îngrijorarea normală legată de actul medical, ci trăia efectiv spaima operaţiei ca şi cȃnd pe mamă ar fi aşteptat-o bisturiul chirurgului.
Evident că odată ce acest cordon ombilical psihologic nu a fost retezat, prin el încep să se transmită nu doar senzaţii şi nevoi fizice, ci şi emoţii dar şi judecăţi de valoare. Identificarea între mamă şi copil este completă, copilul simte nevoia să verifice cu mama fiecare pas din viaţă, fiecare decizie, iar mama să supravegheze şi să ajusteze fiecare act din viaţa copilului prin prisma psihicului şi fizicului propriu.
Drept urmare se ajunge, între părinţi şi copiii adulţi, la o dublă comunicare: una la nivel conştient, în care mama nu doar că acceptă, ba chiar doreşte autonomia copilului (pentru că în fenomenul de mai sus nu există rele intenţii la nivel conştient, nici pe departe) şi o a doua, la nivel inconştient, care implică nu doar limbaj ci şi mimică, gestică, paralimbaj, care transmite „eu simt asta deci şi tu simţi asta şi ar trebui să răspunzi acestei nevoie, care dacă este a mea atunci este şi a ta”.
Copilul este evident confuz – nu de alta dar cele două limbaje sunt de multe ori în conflict, iar cel inconştient, fiind cel apărut primul, este mai puternic. Această confuzie îl face să caute mai multe informaţii, drept care trece prin filtrul părintelui fiecare acţiune cȃt de mică a sa. Dar … asta înseamnă şi mai multă expunere la dublul limbaj, deci şi mai multă confuzie.
O să dau un exemplu simplu: să presupunem că mamei îi place ciorba. Asta înseamnă că, dacă nu a rupt cordonul ombilical, va avea multă grijă să îi servească copilului ciorbă măcar odată pe zi, fiind chiar mulţumită (conştient) de cȃt de grijulie este. Pe de altă parte poate copilului nu-i place ciorba, şi o refuză. Atunci mama intră în panică, ca şi cȃnd ea însăşi ar fi privată de nutrienţi şi începe să insiste, trezind în copil o stare de revoltă (la nivel conştient) şi de vinovăţie la nivel inconştient. Cea din urmă se datorează faptului că informaţia circulă în dublu sens prin „cordonul ombilical psihologic”, deci copilul care refuză ciorba „simte” neplăcerea mamei de a fi privată de ceva ce îi place. Acest lucru nu se întămplă doar cȃnd e vorba de mȃncare ci şi de alte nevoi corporale de bază: sete, frig/cald, somn, etc. Din păcate se extinde şi la emoţii (vedeţi exemplul cu „ne operăm”), la preferinţe intelectuale sau la tipare de viaţă în general (alegerea profesiei, a partenerului de cuplu, reacţii ce ţin de personalitate, comportamente sociale): orice discrepanţă este privită la nivel inconştient drept o întrerupere a fluxului inconştient de „hrană psihologică” transmisă prin cordonul ombilical.
Mai mult decȃt atȃt, există familii în care acest cordon nu s-a rupt transgeneraţional; pot exista relaţii bunică-mamă-copil, şi, dacă acest fenomen datează de şi mai multă vreme e posibil ca unele „cereri” inconştiente să fie, paradoxal, ale străbunicii. Uneori ambii părinţi fac parte dintr-un astfel de sistem de transmitere transgeneraţional, care se manifestă la nivel inconştient; conştient se traduce în frustrarea unuia din partenerii de cuplu referitor la prea puternica legătură a soţului/soției cu familia de origine, care pare să primeze asupra familiei prezente. Iar pentru copilul cuplului povara se dublează, pentru că devine imperios necesar să răspundă la cererile inconştiente transmise de ambii părinţi sau chiar şi de unele rude apropiate.
Ce e de făcut?
După cum am mai repetat de multe ori, sarcina de diferenţiere şi de rupere a „cordonului ombilical psihologic” este în primul rȃnd a copilului. Este un proces greu de făcut, uneori fiind posibil doar cu ajutor specializat. Un terapeut va identifica aceste mecanisme inconştiente, le va explica şi exemplifica, va învăţa clientul să înţeleagă de unde vine vinovăţia resimţită şi îi va explica că aceasta nu este necesară. Pasul următor este desprinderea, care nu are loc uşor. Terapeutul va stabili cu clientul o relaţie adult-adult, care nu conţine dublă comunicare. Clientul va învăţa – din dialogul terapeutic – cum să îşi identifice propriile nevoi şi să le exprime, fără a simţi vinovăţie. Va învăţa apoi să separe cele doua limbaje şi să se poziţioneze în raport cu familia doar prin prisma limbajului conştient, ignorȃnd comunicarea fuzională inconştientă.
Ce poate face un părinte care descoperă că este fuzional: să înţeleagă, să identifice comunicarea inconştientă pe care o transmite spre copil şi să o cenzureze cȃt poate, de exemplu prin a accentua, în limbaj, elementele de separare: „mie îmi e frig” de exemplu, în loc de a spune „e frig”. In plus să respingă tendinţa copilului de a transmite informaţii prin cordonul ombilical psihologic, refuzȃnd discuţiile detaliate asupra tuturor elementelor de viaţă ale copilului, întrebȃndu-l el ce părere are referitor la diferite situaţii şi disputȃndu-şi sie însuşi nevoia de a controla toate elementele din viaţa copilului. Din păcate pentru un părinte e mai greu, odată pentru că a petrecut mai mult timp în relaţii cu dublă comunicare (de obicei o mama fuzională este fuzională nu doar cu copilul dar şi cu propria mamă), şi apoi pentru că deja şi-a raționalizat acest mecanism sub forma „grijii” sau „sacrificiului” pentru copil. Dacă nu reuşeşte, măcar să nu mineze încercarea de separare a copilului, chiar dacă prima reacţie este una de alarmă, de împotrivire.
Este greu, este probabil mult mai greu decȃt schimbarea multor altor mecanisme deficitare, pentru că procesul este ancorat adȃnc în inconştient şi raționalizat în „mama ştie mai bine”, dar este singura soluţie pentru a creşte copii puternici psihologic, independenţi şi … fericiţi.
