Poate că mulți dintre dvs. ați aflat, cu surprindere, despre unele persoane de vârstă mijlocie care par, oarecum pe neașteptate, să “o ia razna”, să se comporte complet în afara normelor acceptate și de multe ori să își distrugă în câteva luni sau câțiva ani ceea ce părea o viață frumoasă, așezată și plină de împliniri. Dacă e aşa, înseamnă că ați asistat la criza de mijlocul vârstei.
Această criză este percepută de cei din jur, de obicei, ca o situație ciudată și neașteptată, pentru că nu se manifestă la toată lumea. De cele mai multe ori apare la persoanele care au avut o situație peste medie cam din toate punctele de vedere: succes în viața profesională și personală, o stare materială bună, o familie armonioasă și în general o viață plină de realizări și împliniri, atât la nivel practic cât și sufletesc. Brusc, aceste persoane par să alunece într-un fel de “nebunie”, ilustrând ceea ce limbajul popular numește “li s-a urât cu binele”. Starea asta ciudată durează de obicei un număr de ani, după care persoana în cauză revine la realitate, dar de multe ori este prea târziu: acțiunile din anii de criză au de obicei un impact dramatic nu doar asupra celui în cauză, dar și asupra celor apropiați, rezultând nu de puține ori în destrămarea familiei, distrugerea situației profesionale și afectarea psihologică profundă a celui ce parcurge criza şi a celor din jurul său.
Cum se ajunge la asta? E vorba de modul în care oamenii își construiesc imaginea de sine. Fiecare om dorește să avanseze – atât la nivel material cât și la nivel profesional, social și al vieții personale. Unii oameni par să reușească asta extrem de bine. Sunt de obicei înzestrați cu unele calități native (coeficient de inteligență, abilități personale de vârf), au voință și muncesc din greu, eventual au parte și de unele circumstanțe obiective favorizante. Așa că în prima parte a vieții independente (vorbesc aici de tinerețe și de începutul perioadei numită maturitate) ajung să meargă cam tot timpul în sus, să își îndeplinească obiectivele, să își vadă visele începând să se realizeze, să aibă o viață plină de satisfacții și care nu este afectată de evenimente neplăcute majore.
Pe măsura trecerii timpului însă, apar pe nesimțite semnele vârstei, de obicei undeva între 40 și 50 de ani. A îmbătrâni se vede mai întâi fizic, apoi începe să se simtă și psihic: e mai greu să fii 12-14 ore în activitate, așa că nici la job nu mai pari să poți duce încărcarea – și vezi cum oportunitățile sunt “înhățate” de unii mai tineri. Nici în timpul liber pari să nu mai poți fi atât de activ, iar week-end-urile de aventură sunt înlocuite de unele petrecute pe canapea. Cei din jur par să nu te mai admire în fiecare moment pentru cine ești și ce poți face …
In mod normal, în această perioadă oamenii ar trebui să aibă o reajustare psihologică, să își găsească rosturi și preocupări noi, mai ales că tot acum vine momentul când copii părăsesc casa (lăsând uneori în urmă sindromul cuibului gol), părinții se îmbolnăvesc sau chiar dispar, un job super-solicitant nu mai este chiar așa de ușor de “dus”. Pentru mulți această etapă este una de reînflorire pe alte coordonate, de găsire a unor noi preocupări, de re-însuflețire a relației de cuplu. Pentru cca 10% din oamenii care încep să își dea seama de fenomenul obiectiv al trecerii timpului, această ajustare (conștientă sau intuitivă) nu are loc. În consecință, aceștia ajung să resimtă dramatic trecerea timpului și – la nivel subconștient – decid că soluția e să nu îmbătrânească cu nici un chip. Așa că recurg – orbește – la un număr de soluții care aparent opresc timpul: peste noapte se apucă de un program de-a dreptul obsesiv de fitness, își schimbă îmbrăcămintea și coafura cu una mai potrivită adolescenței, își abandonează job-ul în schimbul vreunui proiect exotic dar iluzoriu, cheltuiesc economiile familiei pe cine știe ce gadget-uri strălucitoare dar inutile, și – de cele mai multe ori – își abandonează familia în favoarea unui partener/parteneră de cuplu din zona tânără și cu aspect strălucitor (şi în cazul cărora, deseori, acest aspect este dublat de lipsă de valori sau cultură și/sau de interes material evident).
Drept rezultat, tot ce au construit acești oameni în prima jumătate a vieții se prăbușește, dispare stabilitatea, se destramă relația de cuplu, banii se cheltuiesc peste noapte fără a câștiga alții în loc – cu toate acestea senzația de îmbătrânire nu dispare, pentru că e vorba de ceva obiectiv. Așa că suferința care a produs criza de mijlocul vârstei rămâne, acțiunile care aparent ar combate-o devin din ce în ce mai drastice – până când, la un moment dat, “visul tinereții veșnice” se termină și trezirea la realitate are loc pe un teren pârjolit și fără a mai fi posibilă o cale de întoarcere la normalitatea trecută.
Evident că nu toți oamenii trec prin acest proces (din fericire, cum spuneam mai sus, doar aproximativ unul din zece) și că și cei care îl parcurg pot să aibă manifestări mai distrugătoare sau cu mai puțin impact. Dar, dacă se întâmplă, fenomenul crizei de mijlocul vârstei aduce multă suferință atât pentru persoana în cauză cât și pentru cei apropiați.
Deși cauzalitatea este aceeași, respectiv incapacitatea de a se adapta avansării în vârstă, există atât asemănări cât și diferențe între bărbați și femei. Și pentru unii și pentru ceilalți e o etapă de emoționalitate exacerbată, de temeri nerostite și activitate (psihică și comportamentală) frenetică și fără un scop anume, de dezorientare și acțiuni orbești sau negândite suficient, de lipsă completă de considerație pentru oricine altcineva decât persoana proprie; tipurile de emoții și acțiuni sunt însă oarecum diferite.
Femeile resimt cel mai dramatic schimbarea fizică ce însoțește îndepărtarea de tinerețe. Ajung să fie complexate, să se simtă insuficient admirate și iubite, au impresia că apariția ridurilor le-a anulat toată valoarea, deseori plâng mult și la fel de des își caută compensația prin găsirea unui “iubit” mult mai tânăr, pe care de multe ori îl și întrețin. Dar și în privința acestuia nu au nici o siguranță, caută reasigurări frecvente, devin geloase și acaparatoare, instabile emoțional și extrem de greu de mulțumit, mai ales de către fostul partener de cuplu, care – dacă nu este afectat de criză – nu înțelege noile nevoi și nici nu are energia și disponibilitatea de a-și însoți soția în roller-coaster-ul crizei.
Bărbații devin de obicei furioși, morocănoși, absolutiști, nimic nu mai e suficient de bun în viața lor, se reped spre schimbare cu o frenezie care nu acceptă critici sau obiecții. Mulți reproșează partenerei de cuplu că este o povară, că el și-a irosit anii cei mai frumoși în “jugul” obligațiilor familiale și sociale, uitând complet că acest sistem a fost cel care i-a susținut în creșterea anterioară. In majoritatea cazurilor părăsesc familia și se mută cu o parteneră mai tânără, cu care se afișează mândri, doar pentru a-și demonstra lor înșiși și universului că mai pot atrage.
Și femeile și bărbații se angajează în cheltuieli extravagante, în acțiuni și/sau investiții “exotice”, unii chiar părăsesc țara pentru cine știe ce nou început … care este de obicei iluzoriu pe termen lung. Apoi, când apare trezirea la realitate, când partenerul/partenera nouă și strălucitoare s-a dovedit a fi doar o persoana care a căutat un profit conjunctural sau complet nepotrivită din punct de vedere al valorilor, caracterului sau personalității, când mașina de lux nu a eliminat durerile de spate sau de încheieturi și când jobul exotic s-a prăbușit, refacerea unei vieți similare cu cea anterioară crizei nu mai e posibilă, fosta familie și-a găsit un alt făgaș, fostul job e luat de cineva care chiar face treabă bună acolo, banii nu mai există, e greu să te angajezi la 50 de ani pe o poziție convenabilă, casa a fost împărțită la divorț, prietenii vechi nu te mai valorizează iar cei făcuți în criză sunt superficiali și nicidecum suportivi. Și uite așa în loc de o maturitate și bătrânețe frumoasă, de o toamna aurie a vieții, apare confruntarea cu ce înseamnă realitatea negată în anii crizei.
Din păcate, de multe ori criza îi ia prin surprindere și pe cei care o parcurg și pe cei din jur, deși semnele sunt acolo. De obicei începe cu o stare de deprimare, de multe ori inițiată de un eveniment asociat cu îmbătrânirea, fie el decesul unui părinte, menopauza femeilor, plecarea copiilor de acasă sau apariția, la job, a unui șef tânăr și dinamic (sau mai multe din cele enumerate, cam în aceeași perioadă de timp). Starea aceasta de deprimare durează de la câteva luni la un an și este însoțită de acumulare de frustrări, furie, tristețe, insensibilitate la adresa celor din jur, retragere în sine, neparticiparea la activitățile familiei sau grupului de prieteni, revoltă la job, dezinteres pentru orice face parte din rutina cotidiană.
A doua etapă este cea de activități frenetice, generate de dorința de a opri procesul de trecere a timpului. In această etapă ideile se schimbă de la o oră la alta, nu te mai poți baza pe persoana în criză, orice ar face ea e bine iar consecințele neplăcute sunt din vina celorlalți, apar reproșuri grave la adresa familiei (care pare să devină peste noapte greutatea atârnată în spate care a împiedicat persoana în criză să fie “undeva departe”, fără a fi clar ce este acest departe și fără ca vreodată – înainte de criză – cel în cauză să fi dat vreun semn că își dorește altceva). În această perioadă apar schimbările dramatice ale stilului de viată – demisia de la job, părăsirea familiei, găsirea altui partener de cuplu, plecarea din țară, renegarea familiei de origine, a partenerului și a copiilor, toți făcuți vinovați că nu înțeleg și că cer ceva ce nu li se cuvine.
Paradoxal, toate aceste acțiuni sunt însoțite de menținerea, sub forma agresiunii, a unei relații strânse cu fostul/fosta parteneră de cuplu. De fapt cel în criză caută cu disperare validarea, care nu vine din sinele propriu (unde cel mult există o voce critică – redusă însă rapid la tăcere – care încearcă să îl aducă la realitate, fără succes însă). Drept care, cine să fie persoana cea mai potrivită pentru validare? Evident că partenerul/partenera de cuplu de o viață, care era, până la criză, și cel mai apropiat și mai valorizat prieten. Așa se face că cei în criză par că vor să își chinuie “fostul/fosta” făcându-i confidențe detaliate despre “noul/noua” cu care neapărat se și afișează public în cercuri sociale comune, de multe ori afișatul fiind însoțit de gesturi de tip erotic, care nu își găsesc locul în afara intimității … Drept care fostul/fosta, deja răniți de părăsire, sunt retraumatizaţi de aceste reveniri și până la urmă decid să taie orice relație pentru a-și căuta un drum personal.
Nu de multe ori cei în criză suferă reveniri de moment, un efect de yo-yo sau de bumerang, pleacă de acasă, revin, pleacă iar, și tot așa – dar nimic nu pare să fie suficient de bun, și de fapt nici nu este, pentru că ceea ce caută ei nu există și deja e prea târziu pentru a alege calea acceptării și adaptării la fenomenul obiectiv al avansării în vârstă.
Așa că în ultimul stadiu, când încet-încet persoana în criza și-a epuizat toate resursele de energie fără a reuși să reverseze trecerea timpului, apare o nouă etapă de deprimare, de evaluare a consecințelor și, în final, o resemnare de om înfrânt, care nu mai are combustibil pentru a o lua din nou de la capăt, și îmbătrânește urât, plin de amărăciune și frustrări.
Mai trist este că în acest proces nu suferă doar cel în criză ci și cei din jur, iar despre ce ar fi de făcut pentru partenerul de cuplu o să scriu într-o postare separată. Acum voi încerca să arăt cum s-ar putea preveni fenomenul – deși în prea puține cazuri cel încercat de criză mai are înțelepciunea și resursele de a o face.
Ideal ar fi să privească în jur și să vadă ce diferențe sunt între cum trece prin această etapă el/ea și cum o fac alții – dacă sunt diferențe majore ar fi un prim semn de întrebare. Al doilea pas ar fi să accepte că timpul e ireversibil și nimic din ce ar putea face un om nu schimbă ăsta. Al treilea ar fi să își găsească un mod propriu și matur de a gestiona schimbarea – bazat pe căutarea unor surse alternative de mulțumire și împlinire, potrivite cu vârsta. A da mai multă atenţie unui hobby, a-și dezvolta o latură artistică niciodată folosită, a începe un proiect caritabil sau o mică afacere personală pentru timpul liber, a face mentorat cu cei mai tineri, a călători, a face mai mult sport, a-și diversifica modurile de a petrece timpul liber, a valorifica pozitiv tot ce s-a acumulat în viață … iată o serie de exemple care – deși nu par la fel de strălucitoare ca cele alese în perioada frenetică a crizei – sunt adaptări viabile și care pavează calea spre o maturitate și ulterior bătrânețe împlinită.
Nu în ultimul rând, consilierea/terapia personală și de cuplu pot face foarte mult pentru a preveni criza sau a-i limita efectele dezastruoase. E prea mult în joc pentru a nu apela la ajutor, dacă este nevoie. In plus, poate că multe persoane ar fi complet ocolite de acest risc dacă ar da atenție, cam toată viața, dezvoltării personale, nu doar la nivel profesional dar și la nivel psihologic. Fiecare vârstă are atât provocările cât și satisfacțiile asociate etapei, și cu cât cineva le înțelege mai bine cu atât adaptarea este mai bună și mai aducătoare de satisfacții și împlinire personală.
30 comentarii
Articolul e foarte adevărat. Traiesc aceste stări alături de soțul meu crizat.
Regret sincer incercarea prin care treceti. Poate va va ajuta putin postarea urmatoare, dedicata celor aflati “la primire”. Va urez curaj si putere de a face fata situatiei!
Prin aceleași stări trec și eu cu sotul și nu știu cum sa procedez.
Am citit și la primire,este povestea mea 100%
Buna sera, imi pare rau pentru ceea ce traiti. Din pacate putine sunt de facut, cand esti “la primire”. Poate o terapie individuala pentru sot, daca o accepta, sau terapie de cuplu, daca ambii sunteti de acord. Daca nu (si de cele mai multe ori este “nu” din partea celui in criza), solutia este sa va concentrati pe dvs., sa incercati sa fiti tare si sa va gasiti preocupari care sa va puna pe dvs. in valoare – pare greu sau chiar imposibil pe moment, dar in timp veti reusi. Poate mergeti dvs in terapie individuala ca sa va gasiti un suport, sau poate aveti sansa sa aveti in apropiere persoane de suport care sa va sustina in aceasta perioada extrem de dificila. Desi e putina consolare in asta, va pot spune ca persoanele care au fost “la primire” de obicei ies din asta mai puternice si mai bine decat celalalt din cuplu, desi pe moment pare foarte greu de crezut.
Foarte frumos scris articolul
Da, găsesc explicația pe care o caut. Trec prin momente îngrozitoare de crize a soțului meu. Îndrăgostit de o femeie mai tânără și la pachet cu toate apucăturile de crizat ce le ați enumerat mai sus.
Greu de dus și de crezut că este doar datorită crizei. Ca om matur sa nu ai ratiune.
Imi pare rau pentru suferinta dvs. Este foarte greu, dar din pacate consideratiile logice si gandirea matura se pierd in criza. Asistati neputincioasa cum viata dvs este ruinata, dar practic tot ce puteti face este sa va sustineti pe dvs insiva. Sa intelegeti ca nu este un atac la adresa dvs si sa incercati sa va pastrati demnitatea si sa rezistati psihic. Si inconsecventa, si lipsa de logica sunt inspaimantatoare, dar repetati-va ca nu este despre dvs si incercati sa va protejati cat mai mult si sa va concentrati pe dvs.
Interesant cum dupa multi ani fericiti in care sotul v-a tinut in puf si v-a suportat figurile, v-ati decis brusc sa il faceti ‘crizat’ doar pentru ca este speriat de imbatranire. O vorba buna si o mangaiere nu i-ati da, tradatoarelor…
Eu vad aici doua distorsiuni cognitive majore:
1. Cumva toate mariajele ar reprezenta o “afacere” in care sotia nu are nici o contributie (alta decat sa faca figuri) iar barbatul e furnizor doar de “puf”
2. Cumva pareti sa credeti ca o vorba buna si o mangaiere ar putea rezolva o criza existentiala majora, cum este criza de mijlocul varstei.
Ar fi util pentru dvs sa va mai nuantati perceptiile.
Buna, foarte foarte bun acest articol si eu sint la primire… este de scris exceptional. Va multumesc ca ma_ti ajuta sa inteleg ceea ce mi se intimpla.
Am citit acest articol de câteva ori pt ca trăiesc acest coșmar de 1 an de zile,soțul în vârstă de 57 de ani s-a hotărât sa divorțeze brusc după 33 de ani de căsătorie. Avem un băiat de 33 de ani împreună. După divorț, fostul sot a pus pe bordul mașinii certificatul de divorț de care era f.mandru.I-am spus înainte ca-l iubesc și cum sa divortam noi? Mi-spus clar ca daca-l iubesc sa-i acord divorțul ca el vrea sa se bucure de viata,ca s-a simțit in casnicie ca la inchisoare, aberații. Evident a plecat de acasăluand cu el rulota familiei,după câteva luni s-a îndrăgostit lulea de o piholoaga din intalnita pe munte la Belis sau Marisel pe undeva.Acum îmi spune ca să lăsăm trecutul în urmă, sa ne vedem fiecare de viața lui,ca el s-a vindecat emoțional și nu se mai întoarce niciodată. Am rămas cu inima franta,ca a fost primul și singurul meu barbat.
Imi pare tare rau de suferinta dvs. Poate va pot ajuta articolele din seria doliului relational, sunt mai multe etape, descrise separat, prima postare este aici: https://liviabutac.ro/divort-separare/despre-ce-e-de-facut-dupa-ce-te-a-lasat-doliul-relatiilor-etapa-i-socul/
Daca simtiti ca nu puteti parcurge asta singura poate va va fi util un suport psihoterapeutic. Dar sa stiti ca si pentru dvs poate exista un final fara durere, pentru ca se poate face o revenire frumoasa din aceste incercari ale vietii. Nu usoara si nu rapida din pacate, dar frumoasa.
Foarte detaliat explicat! Felicitari!
Fostul meu soț a trecut prin asta și a fost o perioadă urâtă.
Foarte interesant articolul si extrem de bine punctat.Din pacate chiar eu tranzitez o astfel de criza si incerc sa gasesc calea cea mai potrivita asa incat sa nu-i afectez pe cei din jur. Cu stima!
Multumesc. Imi pare rau pentru suferinta dvs., dar va felicit pentru ca incercati sa va adaptati cum puteti mai bine.
Foarte bun articolul. Am 49, am avut o tinerețe zbuciumată, dar nu mi-am dorit-o niciodată înapoi. Am avut trăiri intense când mi-am dat seama ca îmbătrânesc, dar nu am făcut nici o tâmpenie, poate doar am muncit mai mult. M-am vazut tata și bunic. Soția mea a vrut divorțul și acum suntem despărțiți. Nu mă mai interesează nimic, muncă, hobby sau prieteni, simt ca e târziu pentru orice. Nici terapia nu pare să mă ajute prea mult. Reușesc doar sa muncesc, dar greu, am un job stresant la care nu mai fac față. Renunțarea mi se pare din ce în ce mai atractivă ????. Teoria cu ce am de făcut o știu, resurse nu mai am. Numai bine tuturor!
Foarte bun articolul si de mare ajutor. Personal, cred ca si eu trec prin aceasta criza, de aproximativ un an. Ma tot gandesc la calatorii si la un hobby, dar, cand vine vorba de cuplu, ma simt neglijata si lipsita de atentia din partea partenetului. Mi se pare absorbit in totalitate de o gramada de alte activitati si lipsit de initiativa in cuplu. Era si inainte tot asa, dar eu nu vedeam aceste lucruri, iar acum se simte presat de insistentele mele, imi spune ca nu mai este suficient pentru mine si sa-mi caut alt partener.
De regula, unul dintre soti, traieste in tinerete o viață “vraiște”, adica alcool, tutun, nopti pierdute, scandaluri, si poate continua doamna psiho.
Cand apare momentul switch.ului, adica imbatranirea evidenta, devine clara deosebirea (nu diferenta doamna psiho) dintre soți.
Unul e inca zvelt, performant, stabil emotional, cu profil fizic de sportiv care nu a facut abuzuri in viata, cu dorinta mai mare de consumare a vietii ramase.
Celalalt e un rablagit melancolic care doar isi traieste amintirile, zice el vibrante, ale tineretii. Vedem postari vechi din Vama sau alte locuri in care viata avea efervescenta. Desigur, infațisarea acestui sot este deplorabila. Forma fizica si ea este dezastruoasă.
Din pacate, pentru acest sot nimic nu mai poate fi indreptat deoarece, in mod cinic analizat, modul in care si.a consumat viata, a produs modificari ale ADN-ului. Aceste schimbari fiind ireversibile, au imprimat un mod de viata nedorit.
Indiferent ce ar face acel sot, nu va mai fi niciodata ce.a fost.
De aici continua povestea autoarei, poveste care include amanunte suficiente.
De cele mai multe ori, partenerul care pica in criza, e femeia.
Barbat cum sunt eu, nu as mai suporta o femeie care devine o povara din cauza deciziilor pe care le.a luat cu multi ani in urma.
Este o consecinta naturala cautarea unui refugiu si destramarea sistemului marital aflat intr.o bulca vatamatoare pentru mine.
Tot ce mai pot face e sa rup bucla si sa plec deoarece, in caz contrar, as ajunge ca femeia pe care as accepta.o asa cum e. :))
Cateva precizari as avea de facut aici: mai intai ca nu toate separarile la varsta a doua se datoreaza crizei de mijlocul varstei, pot exista si alte cauze. In al doilea rand, statisticile arata ca nu exista diferenta intre femei si barbati in ceea ce priveste posibilitatea de a avea o astfel de criza, deci nu e vorba de “femeia de regula”. In al treilea rand este sa se puna intrebarea cum a rezistat casnicia atat de mult daca dintotdeauna a fost o atat de mare diferenta de “forma” si viata intre cei doi. Si nu in ultimul rand, ce i-a lipsit persoanei care “a trait o viata vraiste” in casnicie pentru a ajunge in aceasta situatie. Cu siguranta ar mai fi multe alte intrebari de pus, si pentru unul si pentru celalat dintre soti. De obicei cand se destrama un cuplu nu exista “nevionovati”, ci mai degraba mecanisme dezadaptive care au dus la acumularea de suferinta de ambele parti.
Buna ziua, citind articolul dumneavoastra, cred ca ma aflu in “pielea” persoanei de la “primire”.
Fostul sot a dorit divortul acum 2 ani (la varsta de 40 ani) , avand doi copii , am decis sa incercam sa reabilitam relatia de cuplu, insa dupa alti doi ani mi-a cerut brusc intr-o seara sa parasesc casa. I-am cerut sa o faca legal (datul meu afara din casa, bineinteles asumandu-si ca isi va vedea copii dupa un program stabilit, desi in criza furiei de a parasi eu casa inafara oricarui act de desfacere a casatoriei a declarat ca nici vizite nici copii nu vrea doar sa plec eu odata din casa).
Acum dupa 5 luni de la divort, pe langa faptul ca nu isi vede copiii, nu ii suna, are un comportament foarte ciudat de a si trai libertatea ceruta. (Viata traita cu escorte , la domiciliul acestora, hoteluri chiar si la domiciliul lui unde s-ar presupune ca ar veni copiii lui in vizita daca i-ar lua in weekenduri)
Abia citind articolul dumneavoastra inteleg senzatia pe care am avut-o cand mi-a cerut sa plec , ca a innebunit….
Imi pare rau pentru suferinta dvs. Important acum este sa va cautati dvs. un drum, o directie, un sens al vietii. Chiar daca este foarte greu si poate sa para chiar imposibil, nu va lasati infranta, cautati resursele de a merge mai departe si a va face o viata asa cum aveti dvs. nevoie. Si maiales incercati sa nu incarcati copiii cu temerile si suferinta dvs., dimpotriva, incercati sa ii asigurati ca dvs.ii sustineti.
Gasiti aici o serie de articole despre etapele doliului relatiilor, vedeti unde va regasiti si poate va ajuta ceva:https://liviabutac.ro/divort-separare/despre-ce-e-de-facut-dupa-ce-te-a-lasat-doliul-relatiilor-etapa-i-socul/
Am citit articolul, de fapt am căutat ceva despre subiectul abordat. Sunt în măsură să mă pronunț pe subiect, considerandu-mă afectat de respectiva criză nu odată, ci de două ori. Tocmai am încheiat cel de-al doilea episod.
Ideea este că îmi pot spune o părere, în totală cunoștință de cauză.
Echilibrul personal este dificil de menținut dacă nu ești conștient de importanța persoanelor apropiate, de aportul lor în propria dezvoltare. Este adevărat că nu este ușor, dar un cap de familie responsabil nu poate decât să se ghideze după niște principii solide, sănătoase cu ajutorul cărora va putea depăși până la urmă orice impas. Nu este deloc ușor și până la urmă ține de capacitatea fiecăruia de a înțelege și înfrunta realitatea.
Ca și concluzie aș sfătui pe oricine se confruntă cu așa ceva, indiferent de sex, să facă apel la educația și înțelepciunea personală având în același timp foarte multă răbdare și nu în ultimul rând speranță. ????
Țin să te felicit pentru felul cum ai abordat această situație. Soțul meu trece prin aceste momente și mi-as dori să știu dacă după ce ai ieșit din această criză pentru soția ta ți-au revenit sentimentele sau nu. Mi-a spus ca nu mai are sentimente față de mine și sincer îmi este greu pentru că eu am pentru el. Aș vrea să știu cat a durat la tine criza și dacă a revenit totul cum era înainte de criza. Sper să îmi răspunzi. Mulțumesc
Super articol!
Cunosc situatia si este descrisa cu exactitate ; sotul meu trece printr o astfel de criza si este ingrozitor! Eu sufar mult, s a izolat si implicit si pe mine asa ca,… nu stiu ce va urma!
Din pacate imi regasesc povestea in ceea ce scrieti in ce se intampla cu sotia mea. Din pacate ea a si gasit un anturaj care sa o incurajeze in ceea ce face. Transformarea a aparut intr-adevar dupa ceva probleme medicale care le-a avut si in care i-am oferit tot suportul de care a avut nevoie. Eu dau vina in special pe anturajul care a impins-o si pe calea consumului de alcool. Si eu am probleme de a suporta dar sper sa treaca peste aceste momente. Sper ca inca la adulter nu s-a ajuns dar nu poti fi niciodata sigur mai ales in xazul crizei acestea. As aprecia un sfat despre ce as putea face mai mult decat sa fiu alaturi si sa incerc sa trec peste toate.
Doamne , este ceea ce traiesc eu acum ,am fost impreuna cu cineva 8 ani ,de ceva vreme a inceput sa se schimbe si am crezut ca este din cauza pensionarii ,am incercat sa fiu intelegatoare cu el ,avea tot felul de idei traznite ,(este englez).Toate aceste schimbari pana intr-o zi cand intr-o cearta a zis ca trebuie sa plec pentru ca relatia noastra este moarta de mult (nu am fost casatoriti si am locuit in casa lui , deci nu am nici un drept la nimic),si ca el se gandeste sa aiba o relatie cu cineva mult mai tanara ca el ,a zis initial ca are in jur de 40 ani ,el are 66 , dar am aflat ca de fapt pitipoanca are 32 ani .Doarme cu telefonul sub perna ,mesaje la ore tarzii ,si dimineata devreme ,chiar si apeluri telefonice ,cum pleaca din fata casei la un minut este online .El nu a zis inca la nimeni despre faptul ca ne despartim ,nu inteleg de ce .Eu ma pregatesc sa ma mut .Mama lui are 92 ani si cred ca o sa sufere din cauza asta ,dar am de gand sa-i spun in ziua cand plec de aici.Comportamentul lui fata de mine este josnic , nu-l intereseaza ce o sa fac ,a zis la inceput ca o sa ma ajute ,dar a ramas la nivel de promisiune ca de altfel multe altele.Am citit mult despre aceasta criza a barbatilor ,de aceea i-am sugerat sa mearga la doctor ca poate are si altfel de probleme medicale,dar nu baga in seama ce-i spun .Nu vede si nu aude .Nu mai are rusine,bun simt,respect ,consideratie pentru nimic .Cu comportamentul lui fata de mine a murdarit tot ce a fost frumos in relatia noasta.
Este foarte dureros,acum astept doar sa plec de aici , sa ma linistesc si sa incep o alta viata ,el este doar o lupta pierduta .
Imi pare rau sa aflu ca treceti printr-o situatie dificila. Dar sa stiti ca nu este corect sa o numiti “criza a barbatilor”: se intampla si femeilor de varsta mijlocie in egala masura …
Foarte adevarat. Am trecut prin asta cu sotul meu la 50 de ani, afland abrupt si cu totul neasteptst ca el deja avea un bebelus cu alta femeie in timp ce fiica noastra era la facultate peste ocean. Am incercat sa inteleg, crezand ca ii pot integra criza, ca putem sa ne salvam cuplul in care inca credeam, orbeste. A fost o iluzie si un burn out inutil pana la urma. Dupa 4 ani de chin si minciuni din partea lui cuplul nostru de 28 de ani s-a destramat. Si acum incercam sa rezolvam partajul. Oribil. Trebuia sa ma gandesc la mine si la fiica noastra, nu la el cel care a intors lumea cu susul in jos. Defapt m-am gandit la salvarea cuplului fara sa inteleg ca era deja imposibila pentru ca acea langa mine doar carcasa fostului meu barbat.
Articolul este informativ și reda foarte bine situația.