Uneori, privind la profilurile din social media ale unor părinţi (în special mame, dar nu numai) vedem o poveste minunată – fotografii cu copii frumoşi, zȃmbitori, perfect îmbrăcați, aflaţi în locuri speciale, împreună cu unul sau ambii părinţi. Imaginea perfectă a unei familii minunate, armonioase, fericite. Dar dacă stăm să privim mai atent, toate aceste fotografii au ceva în comun: sunt statice, lipsite de acel „ceva” ce dă viaţă unei poze. Copii nu au niciodată vreo pată pe nas sau pe rochiţă, nu sunt niciodată bosumflaţi dar nici nu aleargă liber. Ei sunt doar parte a unei compoziţii atent realizate, ce urmăreşte să producă o imagine perfectă.
De fapt poate fiecare dintre noi a remarcat astfel de mame în parc. Aduc copilul, îi aranjează hainele, îl duc în faţa unei peluze înflorite sau a unui loc de joacă frumos colorat, îl aşează într-o poziţie „adorabilă” apoi scot telefonul pentru a-l surprinde într-o poză. Dar poate copilul a fost atras de ceva şi s-a întors spre acel lucru, sau este obosit şi tinde să se agite: asta îi provoacă mamei o tensiune vizibilă, tot readuce copilul în poziţia de poză şi îl ceartă aspru dacă nu stă acolo „frumos”. Sau poate copilul este chiar încȃntat de locul de joacă şi începe să exploreze posibilităţile – ies cȃteva poze extrem de bune, dar imediat după aceea mama se plictiseşte şi zice „plecăm”, iar copilul priveşte cu regret vizibil cum alţii se joacă în timp ce alte mame supraveghează de la o distanţă discretă.
Copilul creşte, ajunge la grădiniţă şi la şcoală. Ceea ce i se spune insistent este „să nu mă faci de rȃs”. Este copilul ascultător şi vine cu note bune acasă, imediat rezultatele lui apar pe social media ca parte a profilului mamei. Este mai neastȃmpărat, mai neatent sau mai puţin sȃrguincios, este tratat cu răceală şi i se comunică, mai mult sau mai puţin explicit, că este o dezamăgire.
Cȃt despre copilul adolescent, tot ceea ce face pare să fie o trădare a părintelui; părinţii de multe ori chiar vin în cabinetele de psihoterapie unde se plȃng: „copilul nu mă mai iubeşte cum mă iubea înainte”, „adolescentul nu se poartă frumos cu mine”, „mă face de rȃs”. Nu că adolescenţii nu ar pune, în general, la mare încercare răbdarea părinţilor, dar majoritatea acestora mai degrabă se întreabă cum să protejeze adolescentul de excese, nicidecum să se declare răniţi pentru că au fost „trădaţi” de proprii copii.
Modelul prezentat mai sus are în spate o explicaţie. Unele persoane, în general cele cu histrionism accentuat, sunt extrem de preocupate de propria imagine şi de succesul lor la cei din jur. O parte din imaginea publică, de care ele au mare nevoie, implică şi existenţa unei familii fericite – de fapt însă doar aparența armoniei, prezentată public, este importantă pentru acestea. Cum histrionismul este mai răspȃndit la femei decȃt la bărbaţi, de obicei mamele histrionice sunt acelea care – în momentul în care decid să aibă un copil – îşi creează o imagine despre cum ar trebui să fie acest copil. Imagine care de fapt pune copilul în poziţia de „ornament” în „poza perfectă” a mamei.
Din păcate, odată ce încep să crească, copii dezvoltă o personalitate proprie. Acest lucru devine o problemă pentru mama histrionică. Aceasta nu doar că nu crede că are nevoie să ofere resurse de sprijin emoţional copilului, dar se şi simte direct lovită de faptul că „nu a primit copilul de care avea nevoie”. Drept care maternitatea se transformă într-o adevărată bătălie ce urmăreşte să forţeze copilul să devină exact ce îşi doreşte mama să pună în vitrina vieţii pe care vrea să o arate celorlalţi. Dacă dă bine în poză, copilul este acceptat. Acceptat, dar nimic mai mult,. Interesul mamei dispare rapid, ea nu crede că are un rol în educarea copilului, în a-l ajuta să deprindă toate abilităţile de care are nevoie. Pentru o astfel de mamă copilul ar trebui să aibă „din fabrică” înzestrarea necesară. Este gălăgios, capricios sau uneori violent la grădiniţă, atunci este pus la colţ şi pedepsit nu pentru a înţelege că a avut comportamente greşite, ci doar pentru că „şi-a făcut de rȃs mama”. Nu ia note bune? Din nou penalizare, dar fără niciun fel de îndrumare despre cum ar trebui să abordeze învăţarea. Eventual mama pozează în martira care trebuie să facă ea lecţiile copilului (harta la geografie, proiectul la ştiinţele naturii sau desenele pentru orele de artă) deoarece dacă ar merge copilul cu ceea ce poate el să facă atunci mama ar pica mai jos în ierarhia părinţilor. Nu de alta dar aceste mame musai trebuie să fie lidere în grupul de părinţi şi au nevoie să se poată /lăuda cu performanțele copilului. Care copil trebuie să meargă musai şi la ore de balet, muzică, limbi străine sau programare, după caz, nu pentru că ar avea vreo înclinație sau dorinţă personală ci pentru că mama se va putea mȃndri cu acest lucru.
Pe măsură ce creşte „copilul de vitrină” începe să se revolte. Nu mai ascultă, nu mai învaţă, se închide în camera lui şi se afundă în jocuri video, sau începe să vorbească foarte urȃt, să bea sau să consume droguri. O parte din aceste manifestări le au toţi adolescenţii, dar în astfel de situaţii părinţii mai degrabă se alarmează pentru viitorul copilului, încearcă să ii ofere activităţi alternative, să înţeleagă ce îşi doreşte acesta şi să îi canalizeze energia spre lucruri mai adaptive. Pentru un părinte histrionic, care a fost toată viaţa absent din rolul de educator, faptul că adolescentul este rebel este o jignire personală. În mintea unui astfel de părinte tot ce face copilul are ca scop să strice imaginea părintelui. Drept care acesta se răzbună în toate modurile posibile – ignorare, scandaluri, interdicţii de toate tipurile. Mama devine o martiră şi de la a se lăuda peste tot cu „îngeraşul de vitrină” trece într-un rol de persoană abuzată, lovită, care caută compasiunea celorlalţi, pentru că … nu merita un altfel de copil. Copilul este dus la psiholog, la psihiatru – pentru că evident că este „defect” şi trebuie „reparat”; dar nu oricum, ci în modul în care vrea părintele.
De cele mai multe ori copilul chiar a ajuns să dezvolte diverse probleme psihologice, mai ales în cazul în care celălalt părinte nu este foarte prezent şi deci nu ajunge să exercite o influenţă cu rol de echilibru sau susţinere. Dar prezenţa acestor probleme nu ridică semne de întrebare pentru părintele histrionic; acesta tratează psihologul sau psihiatrul ca pe un fel de „Depanero”: „v-am adus copilul/adolescentul/tȃnărul, vă rog să mi-l returnați în 3 zile reparat si cu certificat de garanţie pe 3 luni”. Dacă specialiștii doresc să discute cu părintele, se vor trezi efectiv „inundați” de o lungă listă de plȃngeri ale părintelui, care sunt de tipul „mi-a făcut asta”. Nicidecum „este o vulnerabilitate, cum îl putem sprijini?”. Pe de altă parte cei care tratează copilul sunt focalizaţi pe acesta şi nu pe părinte. Ei încearcă să îl sprijine să-şi dezvolte acele deprinderi şi abilităţi pentru care nu a fost pregătit în familie (pentru ca se presupunea că trebuie să fie perfect „din fabrică”) iar asta nu înseamnă că vor transforma – peste noapte – copilul în exact ceea ce crede mama că merită. Acasă copilul este privit cu ochi critic, iar dezamăgirea părintelui pare să fie din ce în ce mai mare. Conflictul nu face decȃt să se adȃncească iar copilul încearcă să se descurce cum poate cu toate astea: uneori prin retragere în depresie, alteori prin crize de furie, sau – atunci cȃnd este destul de mare – prin a pune distantă geografică între sine şi părinte prin plecarea la liceu sau facultate în altă localitate.
Din păcate nici copilul nu funcţionează foarte bine, nu de alta dar nici nu prea a avut condiţiile de a o face. Cȃnd are nereuşite îşi doreşte să se întoarcă spre părinţi, dar este primit doar cu critici, nicidecum cu compasiune şi sprijin. Aceste nereuşite par să fie dovada clară că teoria părintelui histrionic este corectă, respectiv că este ceva puternic în neregulă cu copilul, iar de aici lucrurile nu fac decȃt să meargă din rău în şi mai rău.
Ce e de făcut?
In mediul familial cam singura soluţie este implicarea mai puternică a celuilalt părinte sau a unui alt membru al familiei (bunici, rude de gradul unu) care pot contrabalansa efectul destructiv al părintelui histrionic. Restul, din păcate, rămȃne doar în sarcina copilului, ulterior adult tȃnăr. De multe ori acesta găseşte modele mai sănătoase la alţi adulţi (profesori, părinţii prietenilor) sau apelează la sprijinul psihologului şcolar, al unui terapeut sau la o reţea de suport social formată din colegi şi prieteni. Nu este de loc uşor, dar pȃnă la urmă ce are de făcut tȃnărul pentru a se echilibra şi a avea o viaţă împlinită este să pună distanţă (fizică sau psihologică) de acel părinte care pare să îl dorească doar pentru rolul de „poză frumoasă”. Nu e uşor deloc pentru că apare nu doar şantajul emoţional ci uneori şi cel financiar, dar … nu prea este altă soluţie. Cȃnd întȃlnesc astfel de tineri în cabinet eu îi încurajez să se concentreze pe ceea ce este esențial pentru ei – să se ţină de studii pentru a putea deveni cȃt mai rapid independenţi financiar, să îşi definească propriile obiective şi să devină autonomi funcţional cȃt mai repede. Nu este deloc simplu, dar majoritatea reuşesc să o facă mai devreme sau mai târziu, deşi cu destul de multă suferinţă acumulată pe traseu.
