Toţi am auzit termenul „autentic”, sau expresia „a fi autentic”, dar probabil majorităţii oamenilor acest concept nu le este foarte clar. În psihologie autenticitatea se referă la măsura în care oamenii acţionează în consens cu sinele real (sistemul de valori, credinţe şi emoţiile personale), în opoziție cu a se conforma cerinţelor exterioare.
Sună frumos şi uşor de realizat, doar că … în realitate lucrurile sunt ceva mai complicate. O primă conceptualizare a autenticităţii a fost realizată de Kernis şi Goldman [1], care au relevat cȃteva dimensiuni importante ale autenticităţii.
Prima este conştientizarea sinelui propriu, respectiv capacitatea de a vedea cu claritate care este sistemul nostru de valori şi credinţe. Deşi pare simplu, lucrurile nu stau tocmai aşa. Oamenii sunt fiinţe complexe, cu motivaţii uneori contradictorii. A fi conştient de sine înseamnă a-şi putea defini clar motivaţiile, sentimentele, dorinţele şi modul de a gȃndi. Conştientizarea sinelui implică înţelegerea clară a ceea ce ne place şi nu ne place, a punctelor noastre tari dar şi a celor slabe, a-şi vedea clar scopurile şi aspiraţiile, a-şi identifica emoţiile. Lucruri cu care nu prea suntem obişnuiţi, dacă e să stăm bine să ne gȃndim. În copilărie preluăm de la adulţi un mod de a vedea lumea, care de altfel este în mare parte corect. Dar în acest model general urmează să incorporăm propria noastră individualitate; acest lucru se întȃmplă progresiv, odată cu creşterea şi maturizarea: de la alegerea unui fel de mȃncare preferat, a unor haine sau unor jocuri, la copii, pȃnă la decizia asupra parcursului şcolar, al profesiei, al tipului de partener de cuplu şi de familie, al modului de petrecere al timpului liber la adulţi. Această împletire între definirea personală şi cadrul general al aşteptărilor sociale nu are loc întotdeauna natural şi fără probleme.
Multe persoane sunt atȃt de copleșite de ceea ce societatea aşteaptă de la ele (sau îşi imaginează că este aşteptat de la ele) încȃt se conformează modelelor externe fără a se întreba ce îşi doresc ele cu adevărat. Drept care ele se vor comporta conform acestor aşteptări dar în interior va exista mereu un conflict, asociat cu emoţii contradictorii. Acestea se reflecta apoi în ceea ce arată persoana în exterior: de la un grad de rigiditate evident în interacţiunile umane pȃnă la o multitudine de semnale transmise non-verbal, care sunt traduse din exterior ca lipsa autenticităţii.
A doua componentă a autenticităţii este procesarea corectă a informaţiilor din mediu. Aceasta de referă la absenţa distorsiunilor în interpretarea semnalelor exterioare, fără a le trece prin „filtre” care le pot agrava sau minimiza în conformitate cu modelul (pozitiv sau negativ) oferit de imaginea de sine. Procesul este de multe ori împiedicat tocmai de nevoia multor persoane de a se conforma unor aşteptări externe. Dacă, de exemplu, o persoană consideră că ar fi bine pentru ea să fie mereu cea care preia iniţiativa (în activităţi sau relaţionare) în timp ce de fapt persoana în cauză este mai degrabă introvertă, atunci va resimţi ca pe o critică un moment de linişte într-o discuţie cu prietenii, moment pe care, dacă ar fi coerentă cu sinele intern, l-ar savura. La fel, o persoană care se ghidează după modelul „vieţii pline de activităţi” (promovat de multe ori în social media) va insista să participe la tot felul de evenimente cȃnd, de fapt, poate şi-ar dori, măcar din cȃnd în cȃnd, o zi petrecută în confortul solitudinii.
Un al treilea element (cel la care oamenii se gȃndesc cel mai des cȃnd li se cere să definească autenticitatea) se referă la comportamentul în acord cu valorile şi preferinţele personale, în loc de a juca un rol fals, doar pentru a deveni plăcut celorlalţi sau a evita pedeapsa socială. Oamenii autentici îşi exprimă clar opiniile, gusturile, dorinţele, în timp ce aceia care îşi imaginează că vor deveni mai plăcuți adoptând modelele exterioare vor comunica plăcere sau neplăcere conjuncturală, fără a o simţi cu adevărat, iar acest lucru este vizibil prin semnalele non-verbale transmise, care de multe ori sunt puternic în dezacord cu mesajul oral sau comportamental.
Cel de-al patrulea element se referă la relaţionare, respectiv la a fi deschis şi sincer în interacţiunile umane, în a-şi comunica dorinţele, motivele, alegerile şi emoţiile fără a încerca o modulare a acestora funcţie de ceea ce se crede că ar fi acceptabil pentru celălalt. De multe ori relaţionarea umană autentică este umbrită de încercările „de a da bine”, „de a fi ce credem că este de succes”, de a oferi o imagine a sinelui mulată pe dorinţele celuilalt.
Dincolo de aceste aspecte, în final autenticitatea este un amestec de congruență şi conformare [2, 3]. Congruența se referă la a exprima la nivel relaţional şi comportamental sistemul nostru de valori, credinţele si preferinţele noastre dar şi emoţiile personale, în timp ce conformarea se referă la normele sociale care guvernează grupul social din care ne simţim a face parte. Dacă, de exemplu, valorile noastre sunt unele de tip democratic, atunci norma socială ne va cere să argumentăm, nu să impunem o idee, iar acest lucru este şi el parte a autenticităţii. În plus autenticitatea implică o continuitate în dezvoltare, respectiv adaptarea flexibilă a exprimării personale la modificarea dinamică a sistemului de valori, credinţe şi preferinţe pe baza informaţiilor noi şi a creşterii gradului de maturitate psihologică.
Dar oare de ce ar fi bună autenticitatea?
Mai întȃi pentru că a „juca un rol” – deşi pentru unii oameni acest lucru este atȃt de frecvent încȃt a devenit o a doua natură – este împovărător la nivel psihologic. Lipsa de autenticitatea înseamnă si a fi mereu „în gardă” pentru a nu emite semnale contradictorii, lucru care oboseşte psihicul şi de multe ori conduce la retragere socială. În al doilea rȃnd pentru că o parte din imaginea de sine se construieşte şi pe baza semnalelor primite din exterior, de la ceilalţi, iar dacă relaţionarea noastră nu este autentică vom primi şi răspunsuri distorsionate; şi cum un rol nu reuşeşte niciodată să fie perfect, ceea ce vine înapoi spre noi este critica inconsecvenței, lucru care nu poate în niciun fel să ne crească stima de sine. În al treilea rȃnd, relaţionarea umană neautentică ne privează de un mediu social confortabil: oamenii autentici realizează conexiuni umane de calitate mai bună şi în număr mai ridicat, şi ajung astfel să se simtă bine nu doar cu sine ci şi cu ceilalţi. Ce credeţi, merită încercat?
- Kernis, M. H., & Goldman, B. M. (2005). Relationships: A Multicomponent Conceptualization of Authenticity. Building, defending, and regulating the self: A psychological perspective, 31.
- Lehman, D. W., O’Connor, K., Kovács, B., & Newman, G. E. (2019). Authenticity. Academy of Management Annals, 13(1), 1-42.
- Dammann, O., Friederichs, K. M., Lebedinski, S., & Liesenfeld, K. M. (2021). The essence of authenticity. Frontiers in Psychology, 11, 629654.
