Ni se întămplă uneori să aflăm veşti nu tocmai bune, sau doar neaşteptate, sau să intrăm în conflict cu cineva, sau chiar cu noi înşine, pentru că ni se pare că nu am făcut faţă prea bine într-o anumită situaţie. Toate acestea ne duc, de obicei, într-un fel de furtună emoţională, în care se amestecă anxietatea cu insatisfacţia, cu alarma sau cu autoacuzarea, şi nu de puţine ori asta fie ne ţine treji peste noapte fie ne consuma timpul în cursul zilei; nu doar că acest timp ar putea fi mai bine folosit altfel, dar este asociat cu un consum mare de energie psihică precum şi cu îndoieli referitoare la capacitatea noastră de a rezolva cu succes situaţiile care ne-au trezit această adevărată „avalanşă” emoţională.
Hai să dăm cȃteva exemple: un caz poate fi acela cȃnd la job aţi primit o lucrare de mari dimensiuni, şi vă întrebaţi dacă veţi face faţă şi la acea lucrare şi la sarcinile uzuale, ceea ce vă pune într-o stare de alarmă, de agitaţie mentală asociată cu teama de a nu fi gata la timp dar şi cu frustrarea că veţi avea de sacrificat probabil o parte din timpul dvs pentru ore suplimentare, sau că efortul va fi supradimensionat şi că – odată cu finalizarea – veţi fi extrem de obosiţi. Un alt caz: aţi aflat că un examen pe care îl ştiaţi a fi scris este de fapt oral, sau aţi aflat că veţi avea de făcut o prezentare publică, deşi dvs. aveţi o puternică anxietate socială. În momentul aflării veşti se activează toate temerile, vă vedeţi deja bȃlbȃindu-vă sub ochii critici a nenumărate persoane, încep să vă transpire palmele şi vi se accelerează respiraţia. Încă un exemplu: aveţi o confruntare cu un coleg sau şef, vi se reproşează ceva, dvs vă simţiţi atacat ca persoană, nu mai vedeţi unde era greşeala sau neînţelegerea obiectivă ci vă simţiţi diminuat(ă), agresat(ă) şi tot vă repetaţi scena în minte, retrăind intens emoţiile asociate. Sau: aflaţi că aveţi nevoie de o intervenţie chirurgicală, aşa că în minte vă apar tot felul de gȃnduri negre legate de posibila durere, riscul de complicații, dificultăţile convalescenței, eventual răceala medicilor sau personalului din spital, aşa că fie şi un caz medical simplu capătă dimensiuni de catastrofă.
Ce au în comun aceste situaţii (şi multe altele care sunt pe acelaşi tipar)? În primul rȃnd că sunt puternic încărcate de emoţii negative. În al doilea rȃnd că sunt în mare măsură creația psihicului nostru şi că deşi pornesc de la un eveniment real, obiectiv, sunt mult amplificate. O altă caracteristică comună e că evenimentul „catastrofal” este trăit în mintea noastră „acum”, şi că toate potenţialele consecinţe negative au loc în acelaşi timp (deşi uneori unele dintre acestea sunt mutual exclusive, şi în plus nu se prea întâmplă să primim o varietate de „pedepse” pentru aceeaşi greşeala). O ultimă caracteristică este că aceste consecinţe negative trăite dramatic sunt în general difuze, mai degrabă începuturi de scenarii care nu sunt duse pȃnă la capăt dar sunt extrem de neplăcute.
Acest mod de a reacţiona se numeşte imersare psihologică [1], sau, într-o versiune mai plastică, „a fi în situaţie”. Cu alte cuvinte în mintea noastră trăim un eveniment imaginat ca şi cȃnd s-ar petrece în realitate, aici şi acum.
O tehnică deosebit de utilă de reglare emoţională, pentru a calma „furtuna” de emoţii negative, este detaşarea emoţională (‚a privi la situaţie”), respectiv examinarea logică a chestiunilor problematice fără a implica emoţiile. Acest lucru se poate face printr-o varietate de metode.
O primă metodă este să ne întrebăm ce am spune unui prieten care ar traversa ceea ce ni se întȃmpla nouă. Oare am intra în panică şi i-am prevesti toate necazurile posibile sau am încerca să îi oferim soluţii constructive?
O altă metodă este să încercăm să descriem ce s-a întȃmplat ca şi cȃnd am fi povestitorul dintr-o carte: în loc de persoana întȃi la persoana a treia.
O altă metodă bună este să disputăm gȃndurile negative, întrebȃndu-ne ce dovezi avem că totul se va petrece la fel de negru cum ne imaginăm noi?
Şi nu în ultimul rȃnd, să dăm deoparte rigiditatea gȃndirii, respectiv acel „nu suport” despre care am mai vorbit aici (LINK) şi să acceptăm că unele situaţii sunt dificile, nu le putem evita şi avem să ne adaptăm la ele.
Cu ce ne ajută aceste tehnici? Ei bine, în lipsa presiunii emoţionale putem gȃndi mai clar, putem evalua căi de acţiune şi alternative de reacţie mai sănătoase, ne putem concentra pe ce e de făcut în locul spaimelor, ne reduce tensiunea psihică iar energia e consumată în sens constructiv.
Înainte de a încheia aş mai avea două observaţii.
Prima este că detaşarea emoţională nu este acelaşi lucru cu disocierea. În cazul disocierii emoţiile negative sunt complet suprimate (într-o reacţie de tip „nu-mi pasă”), îngropate, dar neprocesate. Asta înseamnă că nu învăţăm nimic iar disocierea emoţională duce de obicei şi la pasivitate mentală şi comportamentală: dacă nu-mi pasă de o situaţie, nu fac nimic ca să o rezolv sau să îi diminuez consecinţele negative. Prin comparaţie, detaşarea înseamnă: am emoţii negative care pot să îmi întunece judecata şi să îmi paralizeze capacitatea de reacţie, aleg să nu le trăiesc acum ci să încerc să rezolv lucrurile şi să aştept să văd ce se întȃmplă în realitate, nu în imaginaţia mea.
A doua observaţie se adresează persoanelor care sunt fie extrem de empatice fie suficient de grijulii faţă de ceilalţi. Acestea tind să intre direct (să se imerseze) în situaţiile cu care se confruntă cei din jur. Să sufere puternic aflând că un prieten şi-a pierdut un părinte într-un accident, să intre în agitaţie aflând că un cunoscut şi-a pierdut job-ul, să trăiască eşecul examenului unui copil ca şi cȃnd ar fi al lor, şi aşa mai departe. Acest mod este deosebit de păgubos, deşi unele persoane chiar par să fie mândre că sunt aşa şi îi învinuiesc pe alţii că nu o fac. A „plonja” în situaţia altuia nu îl ajută de loc pe acesta, ba dimpotrivă, îi amplifică emoţiile negative şi nesiguranţa, pe care o văd confirmată de starea celor din jur, Nu, nu putem rămȃne neafectați cȃnd cei dragi nouă se confrunta cu situaţii negative, dar cel mai bun lucru pe care îl putem face este ca noi să luăm o anumită distanţă emoţională tocmai pentru a-i putea sprijini eficient.
- Barbosa, E., Amendoeira, M., Ferreira, T., Teixeira, A. S., Pinto-Gouveia, J., & Salgado, J. (2017). Immersion and distancing across the therapeutic process: relationship to symptoms and emotional arousal. Research in psychotherapy (Milano), 20(2), 258.
