Destui dintre cei care sunt, la ora actuală, tineri sau adulţi, vin dintr-o familie în care “modelul” de educaţie a fost acela de a stimula realizările copilului prin critică. Dacă a luat copilul 9 la matematică, a urmat imediat întrebarea “dar de ce nu ai luat 10?“. Dacă data viitoare chiar se străduia şi lua 10, atunci apărea alt subiect: “dar cȃţi au fost cu 10?“. Dacă erau mai mulţi, atunci acea notă clar intra în derizoriu, că doar o obţine toată lumea. Sunt sigur că unii dintre dvs. recunosc o astfel de situaţie: în multe cazuri acest comportament chiar a fost bine intenţionat, părinţii credeau sincer că aşa este corect de procedat în educaţie.
Alţi părinţi au impus copilului standarde înalte pentru că ei nu avuseseră ocazia/condiţiile pentru a le atinge personal. “Vreau ca tu să înveţi şi să fii medic/avocat/inginer, pentru că tu ai condiţii, nu ai crescut în sărăcie ca mine“, spun destui părinţi. Şi revin atȃt de des asupra subiectului încȃt nevoia de excelenţă devine o adevărată povară pentru copil.
În alte cazuri părinţii se angajează direct în concurenţă cu alţi părinţi – prin intermediul copiilor. “Ai luat locul 2 la concurs, dar copilul lui X ce a făcut?” – nici nu mai contează performanţa propriului copil, important e să fie înaintea copilului vecinilor, pentru ca părintele să se simtă bine cȃnd se întȃlneşte cu vecinul în scara blocului.
Indiferent de motivul care i-a împins pe aceşti părinţi să se comporte aşa (motive care pot fi multiple dar nu o să le detaliez aici), copii lor nu au fost niciodată lăudaţi pentru vreo realizare. Dacă în final copiii în cauză reuşeau chiar să fie primii în absolut, nici atunci nu era vreo sărbătoare – pur şi simplu părintele puncta spre următoarea “bornă” din competiţie, eventual amintind de trecute “eşecuri” (dacă eşec se poate numi un loc secund în cine ştie ce clasament) şi însoţind totul cu fraze zdrobitor de mobilizatoare (“fanfara nu cȃntă pentru locul 2“, “învingătorul ia totul“, “nimeni nu-şi aduce aminte de cel clasat al treilea“, şi aşa mai departe).
Dacă din întȃmplare copilul a fost mai degrabă mediocru (şi nu neapărat mediocru în absolut ci în zona în care părintele era cel mai interesat de excelenţă), atunci vaietele nu încetau nici o clipă (“cu ce am greşit să am aşa un copil delăsător?”, “cȃt de nerecunoscător eşti, ţi-am dat de toate şi tu nici măcar să înveţi nu vrei/nu eşti în stare“).
Si toţi aceşti copii nu au fost vreodată lăudaţi din toată inima; plus că niciodată nu li s-a spus că dacă vreodată nu vor excela, părinţii tot îi vor iubi. Aşa că şi-au creat ideea că pot fi valoroşi doar dacă iau premiul întȃi, colecţionează diplome academice sau medalii la concursuri, dacă vor câștiga mulţi bani sau dacă vor ajunge în poziţii de putere.
Ce s-a întȃmplat cu aceşti copii, odată ajunşi tineri adulţi sau maturi?
Ei bine, vocile critice ale părinţilor au fost suficient de puternice şi au fost auzite suficient de mult timp ca să fi fost interiorizate – iar adultul poartă cu sine acest părinte critic, adȃnc ancorat în psihicul propriu.
“Ah, dvs. vă referiţi la pitici?” – asta a fost replica unui client căruia i-am descris mecanismul de mai sus.
Tȃnărul pomenit a venit în terapie cu o altă problemă declarată; discuţiile au arătat însă foarte rapid că de fapt el avea mare nevoie să scape de “pitici”. Făcuse însă singur primii doi paşi din proces: mai întȃi îşi dăduse seama că suferă de un nivel al criticii de sine nesănătos de ridicat, şi mai apoi atribuise această voce critică “piticilor”, deci la nivel intuitiv făcuse deja distincţia între sine şi intruziunile venite dintr-o istorie traumatică. Şi da, istoria este traumatică, atȃta vreme cȃt copilul nu a avut niciodată un moment de respiro din cursa de a face pe plac unor adulţi niciodată mulţumiţi (chiar dacă şi-au petrecut copilăria aparent “în puf”, fără să le fi lipsit nimic material). Trauma vine din criticile frecvente, sau din obiceiul ignorării în cazul în care copilul nu a fost perfect, sau, mai rău – din administrarea de corecții fizice frecvente; părinţii super-critici sunt deosebit de inventivi în ceea ce priveşte găsirea metodelor de a imprima nemulţumirea în psihicul copilului.
Din păcate puţini din cei afectaţi de un astfel de tip de traumă sunt conştienţi de piticii de pe creier. Piticii sunt acolo de mult timp, se simt ca la ei acasă, au invadat psihicul şi sunt extrem de gălăgioşi. Orice ar face adultul, piticul mormăie, sau chiar ţipă de-a dreptul. Nu te poţi odihni, pentru că piticul îţi şopteşte că trebuia să munceşti sau să înveţi. Nu poţi avea o relaţie de cuplu, pentru că piticul îţi şopteşte fie că partenerul e prea jos faţă de tine, fie că trebuie să fie o greşeală, că eşti tu prea jos în raport cu celălalt. Vrei să faci o alegere de viaţă în funcţie de înclinaţiile proprii, piticul e acolo şi te trage de mȃnecă spunȃndu-ţi că nu eşti suficient de ambiţios, sau că alegerea nu e suficient de strălucitoare. În puţinele cazuri cȃnd îndrăzneşti să continui pe calea ta, piticul te pedepseşte în fiecare moment, te face să te simţi vinovat, minimalizat – pȃnă te pune cu totul la pămȃnt, îţi dictează calea lui … apoi te critică din nou pentru că nu ai parcurs-o suficient de repede.
Probabil că un părinte care s-a transformat în “pitic” îmi va spune că exagerez, că de fapt el/ea nu e deloc aşa. Parţial ar avea şi dreptate: pentru că ceea ce interiorizează un copil este cea mai înfricoșătoare şi exagerată imagine a părintelui critic. Piticul nu este părintele, dar a fost creat de părinte – şi lăsat să se instaleze confortabil în psihic de către copil. Nu e rolul meu aici să atribui vinovății, mai ales că, repet, de multe ori părintele ori a fost animat de cele mai bune intenții, ori nu a ştiut cum să facă altfel, ori nu şi-a dat seama ce efect are asupra copilului; părinţii care chiar îşi traumatizează cu bună ştiinţă copilul sunt extrem de rari. Nici de vina copilului nu poate fi vorba – nu atȃta vreme cȃt ne aducem aminte că psihicul copilului e încă în formare, deci nu are toate mecanismele necesare pentru a-i permite să vadă dincolo de aparenta stricteţe a părinţilor.
Şi mai interesant este faptul că, odată ce copilul a crescut, părinţii chiar sunt mulţumiţi de unde a ajuns acesta – din păcate nici nu mai contează cum sunt ei acum: copilul devenit adult are deja piticul “la purtător” şi, în comparaţie cu gălăgia piticului, vocile părinţilor reali nu se mai aud.
Ce au specific piticii?
Mai întȃi că nu sunt niciodată mulţumiţi. În lumea reală există unele limitări: ziua nu are decȃt 24 de ore, nu există decȃt o notă maximă sau un nivel de realizare de top – dar în lumea psihică nu există limite, deci orice ar face persoana în a cărui minte este găzduit piticul, nu este destul. În al doilea rȃnd, piticii sunt locatari extrem de invazivi – iniţial locuiesc o singură cameră, dar încet-încet ajung să ocupe toate colţişoarele minţii. Dacă părinţii reali s-au concentrat pe performanţă şcolară de exemplu, piticii nu se mai mulţumesc să supravegheze viaţa profesională, intră şi în cea personală, îşi dau cu părerea şi asupra timpului liber, ba chiar şi asupra aspectului fizic al persoanei. În al treilea rȃnd, tocmai pentru că sunt atȃt de gălăgioşi, de la un punct încolo preiau complet controlul – şi omul nici nu mai ştie cine e el, deja devine ceea ce îi spune piticul că este, nu mai are individualitate proprie – în consecinţă pentru fiecare decizie vine să ceară “învoire” de la pitic.
De multe ori cei care îmi intră în cabinet ajung la mine pentru că au o stare de nemulţumire – de fapt vin la mine cu piticii lor. Primul pas pe care îl fac este să îi ajut să îi identifice – şi asta uneori durează destul de mult, dacă piticii sunt “la butoane”.
Pasul următor este acela de a “evacua silit” piticii – nu de alta dar ocupă abuziv un spaţiu care nu le aparţine.
Ei bine, cum se scapă de pitici?
Nu foarte uşor – dar se poate, iar rezultatul merită efortul. Piticii sunt de atacat pe mai multe fronturi.
Primul front constă în a folosi pentru evacuare aceeaşi metodă pe care au folosit-o ca să intre: prin afirmaţii. Dacă piticii sunt creaţi prin afirmaţii de tipul “nu eşti suficient de bun”, atunci orice auto-afirmaţie pozitivă este ca o vrajă care îi face să îşi piardă din putere. Persoana “bȃntuită” poate să îşi “exorcizeze” piticii dacă îşi afirmă realizările, nu o data ci în mod repetat. “Am făcut asta“, “am realizat asta“, “sunt astfel“, “am calea mea, care mi se potriveşte“, “am ales să procedez aşa” – toate aceste tipuri de afirmaţii erodează puterea piticilor – în timp, suficient de multe îi vor convinge că nu mai sunt bine-veniţi.
Al doilea front este ceea ce eu numesc “proba realităţii”: a compara mereu nemulţumirea piticului cu ce se întȃmplă, măsurabil şi obiectiv, în lumea reală. Fiecare om are realizări zilnice: uneori sunt unele cu adevărat deosebite, alteori sunt din categoria lucrurilor mărunte – dar tot realizări sunt, chit că e vorba de a fi predat un proiect la timp sau a fi făcut curăţenie în casă. Şi mai ales realizările astea mici sunt multe – fiecare în parte, dacă este conştientizată, îi taie din combustibil piticului.
Al treilea front este a fi blȃnd cu sine. A înţelege că fiecare om este special, că fiecare are individualitatea proprie, şi a şi-o cultiva – nu e prima dată cȃnd spun că nu trebuie să fim o versiune ideală umană ci să încercăm onest să devenim cea mai bună versiune a noastă înşine posibilă în acel moment. Să ne bucurăm de realizările proprii şi să nu ne supra-criticăm pentru momentele cȃnd nu a ieşit totul aşa cum speram; nici un proces nu este liniar.
Al patrulea front este acela al conturării planurilor proprii, a propriului drum în viaţă – şi al înţelegerii că ceea ce este bine pentru o persoană (inclusiv părintele) poate să nu fie cea mai bună opțiune pentru sine. Şi ce dacă piticul e nemulţumit? Oricum ne-am propus să ne despărţim de el cȃt de curȃnd, aşa că nu are decȃt să îşi tină pentru el nemulţumirile. Nu de alta … dar noi avem o treabă mai bună de făcut: să ne trăim din plin şi cu bucurie propria viaţă!