V-aţi întrebat vreodată de ce unele persoane par să nu aibă probleme de relaţionare în cuplu în timp ce altele par să treacă prin tot felul de episoade nefericite, indiferent de partenerul/partenera aleasă?
O parte din răspuns se află în teoria ataşamentului, datorată lui John Bowlby şi Mary Ainsworth [1, 2]. Aceştia au pornit de la observaţii făcute iniţial asupra copiilor, pe care i-au urmărit apoi în anii maturizării, în încercarea de a găsi o explicaţie a modului în care oamenii tind să se conecteze unii cu ceilalţi, mod care se dezvoltă în copilăria mică şi tinde să se menţină apoi pe tot parcursul vieţii.
Cei doi autori au pus copii de vȃrstă mică (cca un an) în diferite situaţii de interacţiune: în prezenţa şi absenţa mamei într-o cameră plină cu jucării atractive, precum şi în prezenţa unor persoane străine copilului. În urma acestor experienţe au fost identificate cȃteva tipare de reacţie ale copiilor, numite de Bowlby stiluri de ataşament.
Un prim caz a fost acela al copiilor care în prezenţa mamei se simţeau degajaţi, siguri pe ei, puteau să exploreze mediul şi să interacţioneze cu persoanele străine, folosind mama drept bază de confort şi siguranţă. Aceşti copii sunt cei care au un model intern în care persoanele de îngrijire sunt disponibile şi responsive la nevoile emoţionale ale copilului, model denumit ataşament sigur (securizant). Ei devin adulţi care se consideră şi pe sine şi pe cei din jur ca fiind persoane de încredere, sunt capabili de a stabili cupluri bazate pe intimitate, comunicare şi limite sănătoase. Secretul ataşamentului securizant este prezenţa, în perioada timpurie a dezvoltării, a unor persoane de îngrijire atente la nevoile emoţionale ale copilului, care îl ajută să se simtă în siguranţă.
O a doua situaţie a fost cea a copiilor care, deşi au fost aduşi în camere pline de jucării noi şi interesante, au preferat să rămȃnă „agăţaţi” de persoana de îngrijire, cunoscută; în plus, aceştia au fost speriaţi de contactul cu persoanele străine, chiar şi în prezenţa mamei. Aceştia sunt copiii de multe ori caracterizaţi ca fiind ruşinoşi, şi care se sperie uşor în situaţia în care în mediu apar persoane sau situaţii necunoscute. Acest tip de ataşament a fost denumit ataşament anxios (sau ambivalent) şi se dezvoltă la copii ai căror persoane de îngrijire au un răspuns inconsistent la nevoile emoţionale ale copilului (fie că disponibilitatea acestora este impredictibilă, fie că nu reuşesc mereu să înteleagă nevoile copilului şi să răspundă la ele). Faptul că aceşti copii nu pot prezice cȃnd şi dacă mama (sau persoana principală de îngrijire) va fi disponibilă îi face să se teamă de abandon, iar explicaţia pe care şi-o dau sieşi, ca şi copii, este că probabil ei au făcut ceva greşit sau sunt mai puţin buni decȃt ceilalţi. Ca adulţi, aceştia îşi doresc o apropiere extrem e mare în relaţiile personale, în special în cele de cuplu, simt nevoia de asigurări frecvente, de multe ori dezvoltă gelozie sau încalcă graniţele partenerului/partenerei deoarece au dificultăţi în a fi independenţi emoţional.
O a treia categorie a fost aceea a copiilor care au avut reacţii reduse sau inexistente la plecarea mamei sau la contactul cu o persoană străină şi care şi în prezenţa mamei interacţionează puţin cu aceasta, preferȃnd să se joace singuri, Aceşti copii sunt cei proveniţi din părinţi indisponibili emoţional, super-critici sau care îşi resping copiii (pe motiv că sunt prea obosiţi, prea ocupaţi, etc). În consecinţă un astfel de copil creşte neîncrezător în capacitatea celorlalţi de a stabili relaţii de cuplu sănătoase. Acest tip de ataşament poartă numele de ataşament evitant, şi se bazează tot pe o teamă de abandon. Adultul cu ataşament evitant se teme să trăiască experienţa abandonului, şi pentru a o evita alege să fie primul care părăseşte relaţiile. În cuplu are dificultăţi de a stabili intimitate, păstrează distanţa şi îşi apără independenţa.
La adulţi s-a descoperit că mai poate exista şi un al patrulea tip de ataşament, numit ataşament dezorganizat. Acesta de dezvoltă cȃnd în copilărie a existat un istoric de traumă sau neglijare (părinţi traumatizaţi ei înşişi, dependenți de alcool sau de droguri, absenţi fizic în cea mai mare parte a timpului, etc). Ataşamentul dezorganizat se caracterizează într-o încredere redusă şi în sine şi în ceilalţi iar din punct de vedere al comportamentului, adulţii cu ataşament dezorganizat trec rapid de la manifestări anxioase la unele de tip evitant, impredictibile şi pentru ei înşişi şi pentru partenerii de cuplu.
Probabil că citind cele de mai sus unii dintre cititori şi-au recunoscut propriile tipare. Iar dacă acestea sunt bazate pe insecuritate (teama de abandon) pot să îşi explice eşecul total sau parţial în relaţiile de cuplu. Şi totuşi, este tiparul de ataşament imuabil?
Cu siguranţă că nu. Studiile au arătat că tiparul de ataşament se poate modifica pe parcursul vieţii, atȃt ca urmare a experienţelor personale pozitive sau negative (contactul cu un partener de cuplu cu ataşament securizant sau dimpotrivă, situaţii traumatice petrecute în cuplu) cȃt şi a intervenţiei voite asupra tiparelor de gȃndire şi emoționalitate personale. Identificarea tiparelor bazate pe teama de abandon şi combaterea acestora prin auto-compasiune, creşterea stimei de sine, comunicarea deschisă, folosirea reţelelor de suport social emoţional, dar şi psihoterapia sunt căi prin care, în timp, stilul de ataşament se poate modifica, în sensul securizării persoanelor.
Despre toate aceste metode voi discuta în postări separate, dedicate tiparelor de ataşament nesigur, în săptămânile următoare.
- Bowlby, J. (1978). Attachment theory and its therapeutic implications. Adolescent Psychiatry, 6,5–33.
- Ainsworth, M. D. S. (1978). The Bowlby-Ainsworth attachment theory. Behavioral and brain sciences, 1(3), 436-438.
