Dacă în anterioarele articole am clarificat termenul de ataşament în psihologie şi am detaliat ataşamentul anxios, acum a venit momentul să discutăm şi despre ataşamentul evitant.
Ataşamentul evitant se dezvoltă la copiii care au avut părinţi reci, indisponibili emoţional, sau se poate forma în timpul vieţii ca urmare a unor evenimente traumatice pe care persoana le-a gestionat din punct de vedere practic dar în urma cărora s-a simţit nedreptăţită şi a rămas cu râni emoţionale nevindecate. Rezultatul este că aceştia au capătat încredere mai degrabă în sine decȃt în cei din jur, modul lor de reacţie tipic fiind acela de a-şi ascunde vulnerabilităţile prin menţinerea unei distanţe emoţionale faţă de cei din jur.
Evitanţii (în egală măsură bărbaţi sau femei, deoarece stilul de ataşament nu este dependent de gen) se tem de relaţii prea apropiate şi sunt inconfortabili cȃnd este vorba de a stabili un grad mai mare de intimitate. Ei par reci emoţional, extrem de independenţi, şi se desprind uşor din relaţii, uneori pornind de la certuri pe subiecte extrem de mărunte. În spate este însă tot o traumă de abandon; evitanţii se tem atât de mult că nu vor putea suporta durerea de a fi părăsiţi (din nou! – nu de alta dar indisponibilitatea/abandonul stau la baza acestui tip de ataşament) încȃt preferă să plece ei primii din relaţii, acest lucru dȃndu-le senzaţia că sunt în control.
Pentru un evitant relaţiile superficiale sunt confortabile, dar când gradul de apropiere creşte ei tind să pună distanţă. Vor avea dificultăţi de a se angaja ferm în relaţii, iar deciziile majore, de tipul mutatului împreună sau căsătoriei îi sperie. Pentru a-şi justifica această teamă instinctivă, ei tind să găsească cusururi partenerului/ei de cuplu şi să îşi „îngroape” sentimentele personale, să le minimizeze sau să le neglijeze cu totul. Rezultatul este un fel de anestezie emoţională, evitanţii mai degrabă se focalizează pe acţiuni practice, raţionale şi mai puţin se lasă să simtă ceva, cu atȃt mai puţin sentimente de încredere sau romantice. De multe ori o relaţie devine bună (sau chiar ideală) pentru ei doar după ce s-a încheiat, ceea ce nu prea dă şanse unei relaţii prezente. De multe ori par oscilanţi – cȃnd o relaţie devine mai apropiată se trag înapoi, pun distanţă, pentru a fi ei cei care revin … dar doar dacă nu sunt chemaţi înapoi.
Femeile cu ataşament evitant sunt de multe ori percepute ca reci şi insensibile, deoarece norma socială tinde să le considere pe femei mai degrabă responsabile de menţinerea relaţiilor decȃt pe bărbaţi, ceea ce le accentuează singurătatea şi le întăreşte sentimentul că nu se pot baza decȃt pe sine.
O dinamică interesantă (şi toxică) o au cuplurile anxios – evitant, în care anxiosul se tot apropie, căutȃnd reasigurare, ceea ce este perceput drept „sufocant” de către evitant, care se distanţează; de fapt ambii parteneri suferă, pentru că nici unul din cei doi nu-şi poate exprima deschis nevoile: anxiosul pentru că se teme de respingere, evitantul pentru că se teme că vulnerabilitatea îi va fi exploatată.
Nici în celelalte relaţii (de prietenie, de familie, profesionale) evitantul nu se angajează profund, are dificultăţi în menţinerea de legături strȃnse pe termen lung, lucrează mai bine singur decȃt în echipă şi nici familiei de origine nu îi este foarte dedicat.
Ce are de făcut o persoană care se recunoaşte în ataşamentul evitant? Mai întȃi să accepte că acesta s-a dezvoltat în condiţiile contactului cu persoană semnificativă indisponibilă (unul sau ambii părinţi, un partener de cuplu indisponibil) dar că aceste persoane nu sunt regula, ci mai degrabă excepţia în paleta tipologiilor umane; în plus să vadă nu doar beneficiile independenţei ci şi limitările pe care aceasta le aduce. Poate că primul, dar şi cel mai dificil pas de făcut este a învăţa să-si expună vulnerabilităţile, pas cu pas, pentru a vedea că acestea în general nu duc la exploatare ci mai degrabă oamenii au tendinţa de a oferi suport. În plus, pentru evitant este necesar să înveţe să-şi recunoască şi trăiască propriile emoţii, nu să le disocieze. Alt pas este acela de a începe clădirea de relaţii autentice, în locul celor de suprafaţă, relaţii bazate pe a vedea persoana cealaltă în loc de a o încadra într-un tipar preconceput, a comunica onest şi nevoile şi graniţele personale şi a asculta, întelege şi răspunde şi la nevoile celuilalt. Nu în ultimul rȃnd, a înlocui furia care alimentează nevoia de independenţă cu auto-compasiune poate fi un pas important în vindecarea ataşamentului evitant şi trecerea treptată spre un ataşament securizant.
Ce are cineva de făcut dacă partenerul de cuplu este evitant? Mai întȃi să nu îl preseze, să nu grăbească pasul relaţiei, să nu ceară angajare rapidă şi să îi dea spaţiu personal; în plus să încurajeze comunicarea deschisă, şi să nu dorească rezolvări de tip „alb sau negru”, ci mai degrabă să aprecieze independenţa şi capacitatea de a rezolva problemele ale evitantului. Nu este uşor, dar contactul cu un partener securizat el însuşi poate modifica treptat ataşamentul evitant, îndreptȃndu-l tot spre unul securizant.
Ca părinţi ar fi de înţeles că dezvoltarea independenţei unui copil nu se face prin respingere, ci prin încurajare în situaţii dificile şi prin a-i da ocazia copilului să se confrunte cu acestea, însă într-un cadru de siguranţă, simțind părintele mereu în spate, pentru a-l susţine dacă nu ştie (încă) să se descurce singur. De asemenea ar fi de evitat cultivarea perfecţionismului, care în timp devine încă o povară pentru un copil care ar putea dezvolta ataşament evitant.
