Acum nişte ani, când eram la începuturile mele în ale psihoterapiei, am fost întrebată, la o oră de dezvoltare personală, ce simt în legătură cu o anumită întâmplare din viaţa mea (pe care tocmai o povestisem). Întrebarea m-a blocat complet, şi probabil am făcut şi o faţă lungă, pentru că nu-mi pusesem niciodată această problemă. Răspunsul meu a fost că nu simt nimic, şi – la insistenţele de a încerca totuşi să văd ce simt – am răspuns oarecum răstit că nu mi se pare important ce simţi ci care sunt faptele şi cum procedezi cu situaţia.
Anii au trecut, am mai “crescut” în profesie, şi poate aş fi uitat acest incident dacă, odată ce am primit dreptul de practică, nu aş fi auzit un număr de persoane spunând că s-au lăsat de mers la terapie pentru că “terapeutul altceva decât să întrebe cum mă simt în raport cu .. nu ştia”. Mai mult, cineva mi-a spus direct că va veni la mine la terapie pentru că i se pare ca sunt genul de persoană care nu o să înceapă să întrebe despre “cum te face asta să te simți?”
Şi totuşi … deşi probabil folosirea acestei întrebări atât de frecvent în fix aceeaşi formă (şi poate uneori prea devreme în proces) poate duce la respingere, incontestabil unul dintre principalele rezultate benefice ale psihoterapiei este că îi face pe oameni să îşi conştientizeze, recunoască şi apoi să îşi regleze emoţiile.
Foarte puţine din gândurile şi acţiunile oamenilor sunt complet libere de o componentă emoţională asociată. Probabil că rezolvarea unei ecuaţii diferenţiale ar fi un astfel de exemplu (deşi cred că studenţii din anul I al facultăţilor tehnice nu ar fi de loc de aceeaşi părere). Partea proastă este însă că prea puţini am învăţat să le recunoaştem – emoţiile, nu ecuaţiile diferenţiale – paradoxal, ecuaţiile sunt mult mai uşor de acceptat că există, deşi sunt pur abstracte, în timp ce emoţiile sunt foarte reale şi atotprezente.
Însăşi limbajul curent nu ne ajută deloc. Dacă spunem că cineva “are emoţii”, ne apar în minte fie o voce care tremură când trebuie făcută o prezentare publică, fie nişte “picioare moi” înainte de un examen. Mai sunt recunoscute furia asociată cu vocea ridicată şi uneori cu violenţa fizică, tristeţea şi ochii roşii de atâta plâns la înmormântări şi poate o lacrimă discretă la o nuntă, cu condiţia ca cea care o lasă să scape să fie femeie şi de preferinţă mama miresei.
Cu alte cuvinte, în societatea actuală, în veşnică mişcare şi avans tehnologic, unde competenţa, competitivitatea şi eficienţa sunt cuvintele cheie, a manifesta emoţii e asociat cu situaţiile extreme şi cumva dezaprobat (aş cita aici şi o regulă a companiilor: “nu suntem chemaţi să ne iubim, suntem chemaţi să colaborăm”).
Rezultatul este că oamenii nu mai sunt obişnuiţi să recunoască decât emoţiile extreme, ba mai mult, nici nu pot să le aprecieze complet nici natura, nici intensitatea. Cât de păgubos este acest lucru, nu doar pentru echilibrul sinelui ci şi pentru relaţiile dintre oameni, va deveni poate mai clar dacă voi da câteva exemple.
Am cunoscut o persoană care recunoştea o singură emoţie: furia. Furia este o emoţie extremă, îndreptăţită a se declanşa în cazul în care drepturile fundamentale ale cuiva sunt grav încălcate, iar modul de manifestare al furiei este şi el extrem, însoţit de tumult interior şi nu de puţine ori de violenţă verbală sau chiar fizică. Persoana despre care vorbeam trecuse prin multe situaţii în care furia era legitimă. Din păcate nu cunoştea nici o altă emoţie din acelaşi registru, dar de intensitate mai mică. În consecintă, fie că se confrunta cu un oarecare disconfort, fie cu mici inconvniente, avea o unică reacţie, aceea de îngenunchere completă, de “pulverizare” a persoanei care îi provoca vreuna din aceste stări. Că era vorba de muzica dată prea tare de fiica lui la aniversarea majoratului, de un vecin care îi ocupase locul de parcare sau de cineva din familie care lăsase hainele împrăştiate prin casă, reacţia era imediată şi necruţătoare: abuz verbal, amintirea tuturor greşelilor trecute, minimalizarea şi umilirea celui din fată (iar cei care vor crede că exagrez ar putea să îşi amintească de părinţii care efectiv îşi desfiinţează copiii pentru o notă proastă sau o boacănă oarecare). Că persoana în cauză şi-a îndepărtat pe rând tot apropiaţii a fost previzibil, dar în acelaşi timp nu e de uitat şi că suferea puternic de fiecare data când avea aceste crize de furie.
Sunt multe persoane care nu recunosc decât emoţiile din gama angoasei şi anxietăţii; în situaţii noi, chiar dacă nu sunt deosebit de ameninţătoare, unica reacţie este aceea de a li se înmuia genunchii, a le tremura vocea sau a paraliza efectiv. Pentru ei nu există doar simple îngrijorări, totul ia o turnură catastrofală.
Mai grav este însă că oamenii obişnuiţi să conştientizeze doar acest tip de emoţii consideră că nici nu există altele. O perioadă de timp fără anxietate sau furie este definită drept “linie plată”, “blazare”, “amorţire”. Ei sunt chiar mulţumiţi la sfârşitul unor astfel de perioade, care le dau timp să-şi odinhească psihicul chinuit, dar, dacă privesc în urmă, viaţa lor pare o lungă înşiruire de emoţii negative puternice şi apasătoare, întreruptă din când în cand de perioade de “nimic”. Ei nu doar că nu pot vedea nuanţe, grade de intensitate ale emoţiilor negative, dar nu ştiu nici să recunoască micile emoţii pozitive de zi cu zi: amuzamentul de a urmări un cățel care se joacă, liniştea unei după-amieze însorite, fascinaţia unei cărţi bune, confortul unei case primitoare… Toate aceste emoţii – pozitive, dar de intensitate mai redusă – sunt complet ignorate, deşi dacă persoana în cauză nu le-ar simţi nu ar putea probabil supravieţui.
Mai sunt şi persoane care ştiu să recunoască doar emoţiile pozitive. Viaţa lor pare o înşirurire de bucurii, o fântână a veseliei, o serie de zâmbete … Aceşti oameni neagă complet emoţiile negative, le ascund sub covor, iar lucurile par să meargă perfect – asta până când în viaţa lor se iveşte o situaţie negativă ce nu mai poate fi ignorată; atunci aceia care nu au acceptat vreodată măcar plictiseala sau tristeţea şi se văd confruntaţi brusc cu un grad ridicat de suferinţă se prăbuşesc, pentru că niciodată nu au învăţat cum să gestioneze emoţiile negative.
Sunt şi oameni care au fost deprinşi să-şi reprime complet emoţiile. Dar a reprima nu înseamnă a desfiinţa, ci doar a se face că nu există. Existenţa umană este însoţită de emoţii, de coloratură diferită şi de intensitate diferită. Dacă aţi privit vreodată un acvariu cu peşti exotici viu coloraţi, probabil v-aţi dorit să puteţi înnota printre ei. A fi conştient de propriile emoţii şi a îţi da voie să le trăieşti e ca şi când ai înnota printre peşti diferit coloraţi. Cei care îşi reprimă trăirile emoţionale sunt precum cei care se refugiază într-o barcă, şi privesc oriunde în altă parte, numai să nu vadă peştii. Dar, din păcate, barca e şubredă, iar în condiţii de stres apa pătrunde înăuntru prin numeroase fisuri, iar peştii se transformă în rechini care răstoarnă barca.
Aşa că, dragă cititorule, data viitoare când treci printr-o situaţie deosebită. poate ar fi bine să nu mai aştepţi întrebarea terapeutului, ci să îţi spui tu însuţi: oare ce simt în legatură cu asta?
