Toată lumea caută fericirea – am aflat că ar exista aşa ceva înca de la vârsta poveştilor, iar societatea ne învată că există şi ar trebui să fie căutată. Exact ce este … nu prea ne spune nimeni, aşa că mulţi şi-o imaginează ca un fel de stare de extaz, ceva magic şi care apare în urma unor evenimente extraordinare. Cumva fericirea – atât de căutată – pare să existe undeva, într-un rezevor universal aflat într-un loc ascuns, de unde picură (sau chiar se revarsă) asupra unor norocoşi ai soartei.
Evident că psihologia nu putea să ocolească acest concept. Fiind însă o ştiinţa (mai exactă decât ar crede mulţi, dar mult mai puţin exactă decât ne-am dori noi, psihologii), psihologia are nevoie să treacă de la această noţiune vagă (şi un pic magică) la o definiţie precisă şi la un mod de măsurare a acesteia.
Aşa s-a ajuns în psihologie la conceptul de stare de bine. Sunt mai multe definiţii, cea pe care o voi cita aici consideră că starea de bine este starea de funcţionare psihologică şi experienţă optimă (Ryan şi Deci, 2001). Toate bune şi frumoase, dar de unde vine această funcţionare optimă? Răspunsul este că lucrurile variază de la persoană la persoană, dar cei mai mulţi pot fi încadraţi în două categorii, fiecare acoperită de un concept şi o teorie psihologică diferită (de reţinut că cele de mai jos nu se vor aplica tuturor oamenilor şi nu în toate situaţiile, dar vor fi valabile pentru majoritatea oamenilor, în majoritatea situaţiilor, şi de ce e aşa am explicat aici).
Teoria hedonică a fericirii (Ryan & Deci, 2000) introduce conceptul de stare de bine subiectiv care include satisfacţia în viaţă, respectiv cum gândeşte o persoană despre viaţa ei, şi componenta emoţional-afectivă, respectiv existenţa preponderentă a unor emoţii pozitive şi un nivel redus al emoţiilor negative. Dacă o persoană consideră că în cele mai multe cazuri viaţa sa este satisfăcătoare, dacă a obținut majoritatea lucrurilor pe care le consideră importante în viată (sau crede că le va putea obţine în viitor), dacă nu şi-ar dori să îşi reia viaţa pentru a schimba o mulţime de decizii şi situaţii, atunci persoana în cauză este statisfăcută cu viaţa proprie; dacă, în plus, emoţiile pozitive simţite sunt precumpănitoare, atunci persoana se poate considera fericită din perspectiva stării de bine subiectiv (Diener et all, 1985)
Teoria eudaimonică a fericirii (Deci şi Ryan, 2008) defineşte conceptul de stare de bine psihologic, care are mai multe componente şi anume: auto-acceptarea propriei persoane şi a evenimentelor din viaţa proprie, relaţionarea pozitivă cu cei din jur, autonomie (autodeterminare, independenţă şi capacitatea de autoreglare a sinelui interior), controlul asupra mediului în care există persoana sau capacitatea de a alege un mediu propice dezvoltării proprii, existenţa unui scop în viaţă şi conştiinţa creşterii personale (Ryff, 1989).
Unii oameni vor fi mai atraşi de modul de înţelegre a fericirii din teoria hedonică, alţii se vor regăsi în teoria eudaimonica.
Ce au însă în comun aceste două definiţii este faptul că nicăieri nu este implicat acel miraculos rezervor de fericire din care s-ar putea extrage nişte picături măcar pentru fiecare. De fapt, fericirea se poate atinge doar prin propria persoană.
Asta poate fi o veste rea, pentru cinva care speră că – dacă aşteaptă suficient de mult – la un moment dat se va întâmpla să devină fericit pentru că pur şi simplu i se întâmplă să aibă acces la fericire, într-un mod mai mult sau mai puţin magic, dar oricum dependent de “ceva” destul de nebulos, care s-ar întâmpla în universul mai mult sau mai puţin apropiat.
Dar hei, asta este şi o veste bună! Dacă fericirea vine din elemente cu precădere interioare, atunci stă în puterea fiecăruia să o atingă, sau cel puţin să acţioneze în vederea creşterii gradului de fericire propriu.
Dacă cineva este satisfăcut de criteriile hedonice, atunci cu siguranţă poate să îşi facă un plan, şi să acţioneze pe baza lui pentru a obţine acele lucruri care i se par importante în viaţă (şi, atenţie, spun lucruri cu accentuare pe plural, pentru că a lega satisfacţia de un unic obiectiv este cât se poate de limitativ şi neproductiv). În plus, oricare dintre noi poate învăţa mai întâi să îşi recunoască, apoi să îşi gestioneze emoţiile (despre asta am scris aici) astfel încât să încline balanţa spre cele pozitive.
Daca cineva este prin natura proprie mai apropiat de perspectiva eudaimonică, din nou se găsesc căi de acţiune: a-şi stabili obiective de creştere personală şi a lucra pentru a le realiza (exemple sunt multiple, de la a învăţa o limă străină la a-şi dezvolta o abilitate personală sau chiar a face nişte dezvoltare personală pentru sintele interior), a-şi îmbunătăţi relaţionarea cu cei din jur (şi aici o gestionare mai bună a emoţiilor cu siguranţă ar fi o “armă” în plus), a căuta un mediu mai bun (dacă cel existent nu este mulţumitor), a prelua controlul asupra propriilor opţiuni de viaţă, şi aşa mai departe.
In consecinţă, fericirea nu trebuie asteptată – ea poate fi creată … şi ar fi bine ca fiecare să înceapă să facă asta … pentru a fi mai fericit!
(Puteți citi mai multe despre fericire aici)
Referinţe bibliografice
Ryan, R. M., & Deci, E. L. (2000). Self-determination theory and the facilitation of intrinsic motivation, social development, and well-being. American psychologist, 55(1), 68-78
Ryan, R. M., & Deci, E. L. (2001). On happiness and human potentials: A review of research on hedonic and eudaimonic well-being. Annual review of psychology, 52(1), 141-166.
Deci, E. L., & Ryan, R. M. (2008). Hedonia, eudaimonia, and well-being: An introduction. Journal of Happiness Studies, 9(1), 1-11.
Diener, E. D., Emmons, R. A., Larsen, R. J., & Griffin, S. (1985). The satisfaction with life scale. Journal of personality assessment, 49(1), 71-75.
Ryff, C. D. (1989). Happiness is everything, or is it? Explorations on the meaning of psychological well-being. Journal of personality and social psychology, 57(6), 1069 – 1081
