Am discutat (aici) despre imaginea de sine și despre beneficiile îmbunătățirii acesteia (aici). Următoarele două concepte de clarificat sunt stima de sine și acceptarea de sine (auto-acceptarea).
Stima de sine reprezintă modul în care o persoană gândește și simte despre ea însăși, și apare din comparația a ceea ce o persoană crede că este cu ceea ce și-ar dori să fie, cu alte cuvinte dintre sinele perceput (actual) și sinele ideal.
Sursa principală a stimei de sine este comparația subiectivă cu cei din jur. Această comparație are ca sursă faptul că oamenii sunt ființe sociale – pentru a putea să funcționeze într-o colectivitate, este nevoie să se raporteze continuu la norma social㸠respectiv la media atributelor și comportamentelor celor din jur. Această comparație este însă în mare măsură subiectivă, și nu de puține ori se ajunge la situația în care cineva se consideră din capul locului inferior celor din jur din unul sau (de obicei) mai multe puncte de vedere: abilități, cunoștințe, energie, capacitate de relaționare, aspect fizic, etc.
O stimă de sine considerată sănătoasă din punct de vedere psihologic înseamnă a considera că există un număr de caracteristici personale care sunt cel puțin la fel de bune în raport cu cei din jur, chiar dacă în anumite zone cineva recunoaște că are și unele deficiențe. Aceasta lasă loc de satisfacție în raport cu sinele actual dar permite și conturarea de direcții în care cel/cea în cauză își dorește să se dezvolte. Stima de sine prea redusă înseamnă că o persoană se simte în inferioritate în toate domeniile, nu se valorizează în raport cu ceilalți – aceasta este o sursă de suferință psihologică, conducând deseori la depresie, anxietate, retragere socială, dificultatea de a stabili relații interpersonale, refugiul în adicții. Pe de altă parte nici supra-stima de sine nu este funcțională – când cineva se simte mult superior celor din jur, va avea tendința să îi disprețuiască pe ceilalți, sa nu poată manifesta empatie, să îi rănească pe cei apropiați și în final să ajungă însingurat, incapabil de relații sociale și personale. Ca de obicei în psihologie, orice manifestare care merge spre o extremă este deficitară, iar funcționalitatea este asociată cu media.
Stima de sine are mai multe fațete: încrederea în capacitățile proprii (sursă a sentimentului de securitate psihologică), identitatea personală bine conturată (a ști cine suntem, a ne vedea clar rolul în societate și modul în care contribuim pozitiv la existența comunității umane), sentimentul apartenenței (la o familie, un grup de prieteni, un grup profesional, o comunitate bazată pe interese sau pasiuni specifice) precum și sentimentul competenței proprii (încrederea că există suficient de multe domenii în care o persoană știe și poate să facă lucrurile bine).
De reținut că stima de sine, datorită faptului că își are sursa în comparația cu cei din jur, poate suferi modificări în decursul vieții, uneori dramatice. A traversa o situație neplăcută, cum ar fi ratarea unui examen/concurs important, un divorț/separare, pierderea locului de muncă sunt situații care de obicei antrenează reducerea stimei de sine; uneori aceasta se întâmplă datorită traversării unor situații de stres cronic sau funcționării în relații interpersonale toxice. In același timp, există și moduri de a-și crește stima de sine: prin realizarea de comparații realiste și eliminare gândurilor despre sine distorsionate (de tipul “nu voi fi acceptat(ă) dacă nu ating un anumit nivel într-un anumit domeniu“), prin autocunoaștere mai aprofundată, prin obișnuința de a se privi pe sine ca pe un întreg, cu calități și defecte, în loc de a se concentra exclusiv pe riscuri sau folosind “proba realității, respectiv examinarea experienţei proprii trecute ca sursă de contracarare a lipsei de încredere în capacitatea personală de a se descruca în situaţii prezente.
Acceptarea de sine este definită drept recunoașterea relativ obiectivă a propriilor puncte tari și limitări și acceptarea acestora așa cum sunt ele la un moment dat. Auto-acceptarea reprezintă un pas în plus în devenirea personală în raport cu stima de sine, pentru că implică mai degrabă introspecție decât comparații exterioare. In plus, față de stima de sine care este destul de fluidă, putând-se modifica în urma unor situații externe, acceptarea de sine are stabilitate. Acceptarea de sine este necondiționată, în timp ce stima de sine se formează prin capitalizarea realizărilor și scade în momentul în care se acumulează neîmpliniri.
Să ne înțelegem: auto-acceptarea necondiționată nu înseamnă stagnare sau a se mulțumi cu puțin. Dimpotrivă, auto-acceptarea reprezintă baza cea mai solidă pentru orice proces de dezvoltare, pentru că direcțiile de creștere personală sunt, în acest caz, decise pe baza nevoilor interioare și nu pe baza comparației (de multe ori subiectivă) cu cei din jur. Auto-acceptarea înseamnă ca cineva se auto-valorizează ca persoană, dincolo de realizări și de neîmpliniri: acestea devin evenimente de viață și nu viața însăși. Auto-acceptarea oferă atât posibilitatea de a se “ierta pe sine” atunci când ceva nu a mers așa cum ar fi fost de dorit dar și încrederea în capacitatea proprie de a realiza obiectivele propuse, de a crește la nivel psihologic. O persoană care se auto-acceptă este cu adevărat autentică, se exprimă pe sine așa cum este, fără a încerca să își creeze o fațadă, o imagine publică destinată să placă. Auto-acceptarea implică și relații interumane sănătoase și mutual satisfăcătoare, deoarece o persoană care se acceptă pe sine nu va avea nevoie să-și hrănească ego-ul din interacțiunea cu cei din jur.
Calea spre auto-acceptare începe cu o bună auto-cunoaștere, cu evaluarea cât de obiectiv posibil a propriilor calități și limite. Al doilea pas este acela de a înțelege că nici o persoană nu este perfectă și că ceea ce este de dorit nu este perfecțiunea, ci evoluția. Al treilea pas este a admite propriile greșeli, și a le examina: nu pentru a le regreta ci ca sursă de a afla ceva despre sine și pentru a determina o conduită viitoare care să evite repetarea lor. Un alt pas este de a elimina frica de critica celorlalți în ceea ce privește alegerea propriilor obiective, care ar trebui să se bazeze strict pe competențele proprii și pe alegerile personale. Pentru a atinge aceste obiective sunt de făcut planuri, de descris pași și ceea ce este de făcut, dar și de acceptat că nimic nu se realizează fără efort și că un tip de efort direcționat va fi mereu parte a propriei vieți. Mai mult decât atât, auto-acceptarea înseamnă și o capacitate crescută de a îi accepta pe cei din jur, înțelegerea că oamenii sunt diferiți, și că este normal să fie așa, și un grad mare de empatie care permite și aprecierea realizărilor celorlalți (care nu mai par să le umbrească pe cele proprii cum este în cazul comparației sociale din care rezultă stima de sine) și oferirea de suport în cazul în care acesta este cerut.
Auto-acceptarea poate reprezenta și momentul ieșirii din “cursa nebună” a goanei după realizări nenumărate, unele ne-necesare dincolo de obiceiul competiției, și găsirea de timp dedicat grijii de sine, fie ca e vorba de grija corporală fie de hrănirea cu frumos a psihicului. Și nu în ultimul rând, auto-acceptarea deschide calea spre a simți pe deplin emoțiile pozitive, spre seninătate interioară și stare de bine.
