În general, la baza dezvoltării umanităţii în general, şi a persoanelor individuale în special, stă dorinţa de a atinge o serie de obiective, urmată de acţiunea mai mult sau mai puţin susţinută în direcţia acestora.
Dacă stăm bine să ne gȃndim, cam toată viaţa am avut astfel de obiective: ca şi copii am urmărit obiective simple şi pe termen scurt, de la a termina o construcţie de cuburi sau un puzzle, în copilăria mică, pȃnă la a face bine o temă sau o lucrare în şcoală.
Odată ce am mai crescut, obiectivele au început să fie pe termen mai lung, de la a economisi pentru o bicicletă pȃnă la a te pregăti din vreme pentru bacalaureat. Cei care nu au făcut această trecere, de înţelegere a unui orizont de timp şi a necesităţii unui efort distribuit pe perioade lungi, au rămas cu abordarea de tip “în ultimele 3 zile” şi, odată cu creşterea complexităţii obiectivelor, au avut din ce în ce mai multe dificultăţi în a le face faţă.
Odată ce am crescut şi mai mult, am ieşit din şcoală şi am devenit tineri adulţi, numărul obiectivelor, varietatea lor şi termenul de realizare au crescut foarte mult. Deja undeva în jurul vȃrstei de 20 de ani încep să apară aşteptări de la un tȃnăr, cum că acesta ar trebui să se gȃndească şi la un plan de carieră, şi la unul familial, dar şi la unul economic.
Ei, aici încep să apară dificultăţile – de mai multe tipuri.
Există un număr de tineri, care din varii motive, nu au avut prilejul să mediteze cu adevărat la ceea ce îşi doresc ei. Aceştia au preluat ceea ce s-ar putea numi un “bun simţ social” ca pe un slogan, şi îl prezintă drept al lor. Aceştia sunt cei care spun ca îşi doresc o cariera profesionala, o familie si copii, dar nu pot detalia mai mult de atȃt. In spatele noţiunilor acestora (extrem de frumoase şi corecte de altfel) nu pare să se ascundă nici o imagine, fie ea una chiar foarte naiva. Asta pentru că de fapt nu prea există substanţă în ele.
Alte persoane par a fi la polul opus, pot să descrie extrem de colorat şi metaforic ceva ce îşi doresc … doar că fie că acel ceva se modifică de la o zi la alta, fie că este atât de complex şi implică excelenţă în atȃt de multe domenii încȃt şi balaurul cu şapte capete dacă ar fi omul respectiv, nu ar reuşi chiar dacă şi-ar folosi la maxim fiecare cap în alt domeniu.
Ce se întȃmplă de fapt cu aceste persoane?
Primii au fost de multe ori supuşi unor presiuni externe continue: de cele mai multe ori familia le-a impus standardele, iar ei au putut performa, dar nu le-a mai rămas prea mult loc de decizie independentă. Ei nu prea au avut timp să îşi pună întrebări despre sine, să îşi contureze acel “cine sunt eu?” şi merg mai departe în virtutea inerţiei. Pe aceştia eu îi încurajez spre introspecţie, spre descoperirea propriilor resurse, pasiuni, valori. Este un drum puţin înfricoșător, pentru că pare a distruge însăşi structura ordonată a existenţei; pe de altă parte, aceste persoane sunt suficient de puternice încȃt să-şi poată gestiona îndoielile, iar după un travaliu de căutare interioară mai lung sau mai scurt, acestea îşi găsesc sensul vieţii. Uneori pe coordonate foarte apropiate de cele iniţiale, dar de data aceasta obiectivele nu mai sunt seci şi schematice ci au inclusiv o coloratură emoţională; în acest moment obiectivele devin suficient de atrăgătoare pentru ca persoana să se mobilizeze autentic în îndeplinirea lor.
În cel de-al doilea caz este vorba de persoane care trăiesc într-o lume iluzorie, a unui eu fantasmatic extrem de strălucitor, dar care nu are la bază vreun efort făcut în prezent. Acest “ce vreau eu să mă fac cȃnd voi fi mare” este de fapt o fugă de realitate. Tocmai pentru că aceştia nu văd nicio legătură între atingerea obiectivului şi o serie de eforturi ce trebuie depuse consecvent, nu au nicio problemă în a decide că vor să fie în acelaşi timp specialist în fizica particulelor, economist de talie mondială şi filozof de renume (exagerez puţin, dar nu foarte mult). Pentru ei este mai simplu să viseze la viaţa “fără probleme” a unei persoane care a reuşit deja, decȃt să se confrunte cu nevoia de a face ceva azi.
Pe de altă parte, cele două categorii de mai sus (deşi extrem de diferite din majoritatea punctelor de vedere) au şi un lucru în comun: văd doar obiectivul final şi îsi leagă fericirea exclusiv de atingerea acestuia. Fie că în drumul pȃnă acolo nu-şi lasă nici un moment de respiro, şi ajung să se întrebe ce sens are totul, fie că renunţă la orice efort pentru că obiectivul este prea departe, şi tot nefericiţi rămȃn.
De fapt secretul constă în parcurgerea drumului pȃnă la obiectiv: vizualizarea lui, împărţirea în etape şi apoi parcurgerea acestora. Evident că dacă obiectivul de lungă durată este obţinerea excelenţei într-un domeniu, asta poate lua ani de zile. Nimeni nu poate specifica paşi concreţi pentru 15-20 de ani, dar măcar o idee generala despre care sunt “staţiile” intermediare există. Dacă vrei de exemplu să devii chirurg, ştii că va trebui mai întȃi să faci o facultate de medicină, apoi un rezidenţiat, o specializare şi apoi să practici pȃnă devii cu adevărat foarte bun. Pe de altă parte dacă exprimi obiectivul în termeni foarte abstracţi, ajungi să defineşti succesul drept “un milion de dolari” (incredibil cȃt de multe persoane par să aibă obiectivul acesta), fără a înţelege că de fapt acei bani nu au valoare în sine, ci doar dacă sunt folosiţi pentru a îndeplini ceva. Aici e nevoie de căutarea a ce înseamnă de fapt aceşti bani în termeni de utilitate în viaţă, şi, odată ce o persoană a ajuns să reflecteze la asta, descoperă cu uimire că de fapt îşi doreşte o casă a sa, sau o maşină, sau posibilitatea de a călători, sau de a-şi satisface un hobby … şi că poate începe să aibă cȃte puţin din asta şi fără milionul respectiv în cont. Dacă însă persoana tot la milionul de dolari a rămas, atunci clar şi-a stabilit un obiectiv extrem de greu de realizat pentru a-şi justifica faptul că nu vrea să facă nici un efort de a evolua dincolo de situaţia prezentă.
Cu alte cuvinte, prima etapă ar fi stabilirea unor obiective realiste, în sensul nu doar al posibilității de realizare într-un timp rezonabil (rezonabil putând foarte bine să însemne în unele cazuri şi cȃteva decenii) dar şi al acordării obiectivului cu abilităţile persoanei şi cu motivaţia acesteia. Să nu înţelegeţi că aş fi contra obiectivelor ambiţioase, dimpotrivă, le încurajez, cu condiţia să aibă un conținut, să nu se rezume la vorbe goale. Pȃnă şi milionul de dolari poate fi un obiectiv dacă este asociat cu “vreau să dezvolt un business în domeniul X, care să crească într-un anumit mod, şi îmi doresc să folosesc oportunităţile oferite de Y situaţie pentru acest lucru”. Asta deja nu mai e un simplu slogan, asta suna a plan de afaceri, chiar dacă iniţial slab conturat şi poate naiv.
Ce urmează? O detaliere cȃt de cȃt rezonabilă a paşilor: dacă visezi să devii specialist în ceva ar trebui să ai o idee de orizontul de timp şi de cȃteva puncte de reper. Dacă dorinţele tale se referă la planul relaţiilor interumane ar trebui să poţi defini cam ce tipologie de prieteni ţi-ai dori, dacă îţi dorești o familie ar fi sa poţi să descrii cum ţi-ar place să fie, să ai nişte imagini asociate, chiar dacă e posibil ca viitorul să le mai modifice, uneori chiar substanţial.
Pasul următor este definirea a ceea ce mie îmi place să numesc “zona proximei dezvoltări” (ZPD). Termenul a fost introdus de Lev Vygotsky în domeniul psihologiei educaţiei, şi se referă la acele abilităţi pe care un elev nu le poate achiziţiona singur ci doar cu ajutorul îndrumării unui educator.
În cazul obiectivelor, nu este vorba de a găsi un educator (deşi în multe cazuri existenţa unor modele sau a unor mentori ajută) ci de a defini clar unde urmează să se petreacă evoluţia imediat următoare. Vreau să cresc profesional, mă întreb ce îmi este cel mai util să învăţ acum, şi de asta mă apuc. Vreau să duc o viaţă mai sportivă, îmi setez un obiectiv imediat realizabil, cum ar fi 5 minute de gimnastică dimineaţa sau o ora de înot pe săptămȃnă (daca îmi propun să alerg mȃine maratonul, după ce eu mi-am petrecut ultimii ani pe scaunul de la birou, asta nu se mai cheamă ZPD ci motiv să renunţ). Vreau mai multe relaţii sociale, mă gȃndesc unde aş putea întâlni oameni cu preocupări care să mi se pară atractive, şi aşa mai departe. Definirea acestei zone de dezvoltare imediată are dublu rol: întăi că dă o imagine mai corectă a drumului de parcurs, şi apoi că dă şi curajul de a porni la drum, deoarece conturează clar primul pas. După ce a fost făcut, zona proximei dezvoltări se împinge mai departe: de fiecare dată cu ceva ce nu ştiu/pot acum dar pe care îl pot obţine cu o doză rezonabila de efort.
Mai există un avantaj în a lucra aşa: nu întotdeauna reuşim de la început să vedem clar direcţia corectă; este în regulă, lucrurile nu sunt mereu clare şi bine definite, dar zona proximei dezvoltări se poate deplasa în alt domeniu dacă primul pas nu a fost exact pe direcţia corectă. Oricum asta nu anulează un efort deja făcut, acesta se capitalizează şi mai ales a reprezentat un exerciţiu de punere în practică a obiectivelor.
Şi mai există un ultim element, esenţial: a-ţi da timp şi permisiunea de a te bucura de ce ai realizat, la fiecare pas. Fără acest lucru viaţa se reduce la o alergare disperată după pasul următor, fără a vedea o finalitate, şi duce cu uşurinţă la oboseală, nefericire, pierderea motivaţiei sau burnout. A-ti da voie să te bucuri de ce ai făcut, pe de altă parte, este rezervorul din care se alimentează motivaţia viitoare, dar şi capacitatea de a urmări cu consecvenţă un ţel care se întinde pe mulţi ani.
