Zilele acestea au apărut în presă informaţii despre o persoană care ar fi pozat ani de zile ca psihoterapeut, devenind chiar un „specialist” invitat de mass-media la tot felul de emisiuni, şi care nu era nici pe departe psihoterapeut; mai mult, sub „acoperirea” acestei specializări false, respectivul se pare că a şi abuzat de unele cliente.
Astfel de informaţii aruncă o umbră urȃtă asupra psihoterapeuţilor; din păcate ele au fost posibile nu doar pentru că cel în cauză a încălcat atȃt codurile etice ale ambelor profesii (de psihoterapeut şi de medic) dar şi pentru că publicul larg nu prea ştie cum să verifice veridicitatea informaţiilor legate de practica psihoterapeutică.
Drept care mi se pare că este nevoie să fac puţină lumină asupra acestui subiect.
In primul rȃnd un psihoterapeut legitim este acreditat de Colegiul Psihologilor din Romȃnia. Acest lucru se poate verifica: e drept că informaţia nu e tocmai uşor de găsit, website-ul Colegiului fiind uneori greu de descurcat chiar şi pentru noi, cei din profesie. Website-ul Colegiului Psihologilor este copsi.ro, iar acolo trebuie să accesaţi secţiunea Registre. Veţi găsi acolo două fişiere, ambele cu prescurtarea R.U.P. (Registrul Unic al Psihologilor), respectiv Partea 1, care vă conduce la dreptul de liberă practică şi partea a 2-a, care dă lista cabinetelor individuale de psihologie atestate de Colegiu. Din păcate tot greu de folosit sunt, ce aveţi de făcut este să descărcaţi nişte tabele în Excel şi să căutaţi numele persoanei pe care doriţi să o consultați. Asta folosind funcţia de căutare din Excel, pentru ca lista este în ordinea datelor de acces în profesie, respectiv de înființare a cabinetului, nu în ordine alfabetică.
Oricum, deşi nu e simplu, acolo puteţi verifica dacă o anumită persoană are acreditare, în ce specialitate, şi măsura în care nu cumva practica profesională a fost suspendată din vreun motiv sau altul; atenţie, suspendarea nu înseamnă neapărat ceva grav, poate fi vorba de o suspendare la cerere, de exemplu pe perioada maternității sau cȃnd o persoană alege să nu mai practice, din varii motive, una din specialități.
Pentru ca un psiholog să se afle în RUP, acestea trebuie să îndeplinească cerinţele Colegiului în ceea ce priveşte compentenţele şi studiile.
În psihologie există, ca şi în inginerie de exemplu, specializări diferite: psihologia clinică, psihologia muncii şi a transporturilor, psihologie organizaţională, psihoterapie, etc.
Dacă doriţi o evaluare pentru diferite comisii (de handicap, de pensionare, etc) atunci aveţi nevoie de un psiholog clinician, a cărui principală competenţă este evaluarea psihologică. Ca să poată obţine acreditarea acesta a făcut fie o facultate de psihologie de 4 ani (pre-Bologna), fie o facultate de psihologie de 3 ani şi o formare de 2 ani în psihologe clinică, fie – după normele actuale – o facultate de psihologie şi un master de psihologie clinică. Dacă a încheiat studiile, va primi acreditarea de a lucra în supervizare o perioadă de timp apoi va primit titlul de psiholog clinician autonom.
Pentru psihoterapie condiţiile sunt o facultate de psihologie de 4 ani sau o facultate de psihologie de 3 ani şi un master în psihologie clinică şi/sau psihoterapie (master care poate să fie în curs de finalizare, nu neapărat finalizat) şi o formare în psihoterapie, la o şcoală de formare, formare care durează în mod normal minim 2 ani. Mai există şi posibilitatea ca absolvenţii de medicină, asistenţă socială sau teologie să susţină un număr de examene de echivalare pentru studiile de licenţă apoi să urmeze un master în psihologie clinică sau psihoterapie şi o şcoală de formare în psihoterapie. La absolvirea formării se primeşte dreptul de practica în supervizare, urmat, după îndeplinirea unor condiţii de competenţă si vechime (văzută ca experienţă în profesie), de trecerea la treapta de practicant autonom.
Veţi mai găsi în RUP şi gradele de specialist – acestea implică o vechime în activitate de minim 5 ani şi susţinerea în faţa unei comisii a Colegiului a unor studii de caz din propria activitate, pentru demonstrarea competenţelor. – şi cel de principal, unde activitatea implică şi existenţa unui doctorat în psihologie.
Aş spune că nu este cazul să vă feriţi de un psiholog în supervizare. Da, acesta este la început de drum, dar activitatea îi este îndrumată pas cu pas de un supervizor, un specialist cu o practică îndelungată şi care la rȃndul lui a îndeplinit condiţiile de acreditare ca supervizor ale Colegiului. De fapt un practicant în supervizare discută planurile de intervenţie cu supervizorul, care îl ajută ori de cȃte ori se simte nesigur sau are nevoie de informaţii suplimentare.
La ce ar mai fi să ne uităm cȃnd începem un proces psihoterapeutic?
Un psihoterapeut ar trebui să ofere, la începutul procesului, un contract de psihoterapie. Acest contract specifică regulile de confidenţialitate, preţul, durata procesului şi mai ales are la sfȃrşit ştampila şi parafa psihoterapeutului. Parafa are codul personal al psihoterapeutului şi specifică nivelul de competenţe (în supervizare, autonom, specialist, principal) şi domeniul de acreditare (psihologie clinică, psihoterapie, etc) iar ştampila are codul cabinetului.
Acest contract nu poate obliga clientul să se prezinte la un număr de şedinţe de terapie, ci doar să plătească şedinţele realizate şi să respecte regulile din contract. Pe de altă parte fără un contract nimeni nu se poate plȃnge de prestaţia terapeutului; nu de alta dar loc de abuzuri există din toate direcţiile, motiv pentru care Colegiul Psihologilor nu acceptă plȃngeri care nu sunt însoţite de o copie a contractului.
Rezumȃnd: un psihoterapeut real este unul acreditat de Colegiul Psihologilor şi care oferă un contract de prestări servicii semnat, ștampilat şi parafat; aceasta înseamnă că persoana în cauză are nivelul de studii şi competenţe cerut la nivel naţional pentru a practica psihoterapie şi se supune codului etic al profesiei de psiholog.
Încă o observaţie: în nicio psihoterapie nu este acceptabil să existe relaţii intime între psihoterapeut şi client; de fapt nici relaţii de prietenie, informale, în afara cadrului terapeutic nu sunt permise, decȃt cel mult la 2 ani după încheierea procesului terapeutic. Asta pentru că atunci cȃnd vine în terapie clientul este vulnerabil, iar psihoterapeutul nu are voie să exploateze aceasta vulnerabilitate în scopuri personale.
Ce ar mai fi de ştiut: există în codul etic anumite restricţii referitoare la ce clienţi poate primi un psihoterapeut. Eu de exemplu, fiind cadru didactic universitar, nu am voie să fac psihoterapie cu nicio persoană care m-a cunoscut în acest rol, respectiv cu niciun actual sau fost student al meu, chiar dacă a terminat facultatea acum 30 de ani. Dacă ai cunoscut psihoterapeutul mai întȃi ca prieten, nu faci psihoterapie cu el, după cum nu faci psihoterapie nici cu vreuna din rude. De asemenea două persoane apropiate nu merg, ca regulă generală, la acelaşi psihoterapeut: în niciun caz nu se accepta acelaşi psihoterapeut pentru ambii soţi/parteneri de cuplu, părinte şi copil sau pentru cuplu şi în acelaşi timp pentru unul sau ambii parteneri. Asta pentru că apare o confuzie de roluri ale psihoterapeutului, care poate dăuna mult procesului.
Acestea fiind zise, e de ştiut că în imensa lor majoritate psihologii acreditaţi de colegiu sunt competenţi, au o practică onestă şi etică iar rezultatele psihoterapiei se pot observa: nu imediat, pentru că un om de specialitate nu promite soluţii minune, care rezolvă totul peste noapte, dar acesta chiar lucrează cu clientul pentru a-l susţine în găsirea modului de rezolvare a problemelor sale.
Mai departe diferenţele ţin de direcţia de formare (există cȃteva sute de şcoli de gȃndire în psihoterapie, fiecare diferind prin filozofia care stă la baza abordării schimbării şi prin tehnicile şi metodele utilizate) dar şi de personalitatea psihoterapeutului; de multe ori „potriveala” dintre client şi psihoterapeut (care pune bazele relaţiei terapeutice şi a alianţei terapeutice) este elementul cheie al reuşitei unei psihoterapii.
