Ultimii ani au marcat o schimbare semnificativă în atitudinea societăţii romȃneşti faţă de psihologie. De la convingerea că „psihologia e o abureală” şi că „daca mergi la psiholog eşti nebun” (mai multe despre asta aici) faptul că există multă literatură psihologică la îndemȃna tuturor şi – în ultimii ani – disponibilitatea inteligenței artificiale de a aborda subiecte psihologice au condus la o mai mare curiozitate a oamenilor fată de fenomenele psihologice şi, în timp, la conştientizarea faptului că multe din problemele cu care se confruntă oamenii îşi au cauzele, dar şi soluţiile, în mecanismele psihicului uman.
Acest lucru nu poate să fie altfel decȃt îmbucurător – din ce în ce mai muţi oameni sunt dispuşi să participe la expuneri publice despre psihologie, să se informeze, să intre în grupuri de dezvoltare personală sau în procese terapeutice, nu pentru că ar „fi nebuni” ci pentru că intuiesc că îşi pot îmbunătăţi viaţa în acest mod.
Din păcate, o tendinţă a majorităţii scrierilor sau a expertizei oferite de IA se concentrează pe identificarea unor deficite, respectiv pe un fel de „diagnostic” mai amplu, adică evidenţierea traumelor sau mecanismelor deficitare şi consecinţelor acestora. Aceste concluzii sunt în general corecte, dar au dezavantajul că nu prea oferă vreo perspectivă a viitorului, ceea ce tinde să-i transforme pe cei care folosesc aceste surse de informare în victime. Fenomenul este mult accentuat de cȃnd IA este disponibilă, pentru ca IA „ştie” multe cuvinte de specialitate şi dă impresia unei autorităţi de necontestat care a identificat toate problemele celui pe care „îl consultă”. Şi cam atȃt.
Mulţi oameni care s-au „autodiagnosticat” folosind IA (sau cărţi, podcast-uri şi, din păcate, uneori părerile complet nefondate pe baze ştiinţifice ale unor influenceri) iau decizia corectă de a merge să discute cu un psihoterapeut. Partea de travaliu de autocunoaştere pe care au făcut-o anterior are avantajul că scurtează procesul iar terapia le oferă metode alternative de a proceda, mai sănătoase psihologic – iar rezultatele nu întȃrzie în a se arăta.
Pe de altă parte există cȃteva categorii de persoane care odată ce si-au clarificat unele traume trecut, rămȃn „înțepenite” acolo. Despre aceşti oameni aş vrea să vorbesc aici.
O primă categorie sunt cei care au traversat o traumă, un episod depresiv major, o perioadă de anxietate exacerbată sau altă situaţie care i-a făcut să devina nefuncţionali pentru luni sau chiar ani. Deşi acest episod este în trecutul lor iar în prezent respectivii sunt persoane echilibrate, în perioada dificilă aceştia s-au simţit stigmatizați şi au internalizat această stigmă. Cel mai frecvent exemplu este cel al adolescenţilor sau tinerilor care au trecut printr-un episod de depresie majoră, pe care părinţii nu doar că au negat-o dar au şi transformat-o într-o ruşine. Poate că respectivii au pierdut unul sau doi ani de studii, iar părinţii le recomandă cu fermitate să-şi ascundă vȃrsta mai înaintată şi să nu cumva să le povestească prietenilor (sau rudelor, vecinilor, etc) ce s-a întȃmplat cu ei.
Rezultatul acestei stigme internalizate este că cei în cauză nu reuşesc să se valorizeze – deşi eforturile necesare pentru ieşirea dintr-un episod depresiv major sau din autoizolarea datorată anxietăţii generalizate sunt dovada unei voințe de fier şi a unor resurse personale deosebite. Drept care aceştia continuă să se auto-caracterizeze drept „cei care au pierdut nişte ani” – lucru care pare să fie cel mai important lucru din viaţa lor. Deşi revenirea la funcţionalitate este deplină şi uneori extrem de rapidă, deşi mulţi recuperează rapid întârzierile, ei au dificultăţi majore în a capitaliza progresele şi rezultatele, rămȃnȃnd „agăţaţi” doar în perioada lor cea mai „neagră” – cu rezultatul scăderii stimei de sine şi a încrederii în capacităţile proprii.
De cȃte ori am la cabinet vreun client care a depăşit o perioadă dificilă, eu îi recomand cu fermitate să nu o ascundă. Dacă o împărtăşeşte colegilor sau prietenilor, povara stigmei scade (pentru că îşi dau seama prin testarea realităţii că oamenii nu descalifică pe cineva pentru că a avut depresie, de exemplu) şi pe de altă parte acceptarea lor socială creşte odată cu manifestarea autenticităţii . În plus aceasta le dă ocazia să vadă şi cȃt de mult au progresat, şi să se definească mai degrabă prin puterea de a fi depăşit momentul dificil decȃt prin slăbiciunea acelui moment. În momentul în care stigma (indusă din exterior sau auto-impusă) dispare, aceste persoane au inclusiv ocazia să folosească potenţialul de creştere al traumei (mai multe despre asta aici).
O a doua categorie de persoane sunt cele care sunt în cursul unui proces de schimbare, cu alte cuvinte încearcă să acţioneze diferit fată de cum obișnuiau; acestea pot vedea că punctual o schimbare a abordării duce la rezultate diferite, dar au dificultăti în a accepta că schimbarea se face pas cu pas. Drept care dacă în momentul prezent văd un rezultat bun (chiar dacă e mic), acestea tind în acelaşi moment să îşi reamintească 100 de situaţii trecute care s-au terminat prost, şi să anticipeze nenumărate probleme şi în viitor, uitȃnd că viitorul nu este încă scris şi că o schimbare azi este cea mai bună metodă de a nu perpetua problemele trecute. Nemărturisit, aceste persoane par că şi-ar dori „să vină să le ia cineva durerea cu mȃna”, fără a întelege că doar ele însele pot face acest lucru si că cea mai bună garanţie a unui viitor bun este acţiunea prezentă. Şi aici dificultăţile ţin de internalizarea lucrurilor bune din prezent, care par insignifiante în raport cu povara trecutului.
Acestor oameni le atrag atenţia în cabinet că nu putem schimba trecutul obiectiv, dar că putem acţiona pentru a construi un viitor mai bun: pas cu pas, uneori prin progrese extrem de mici dar care se cumulează. Un alt lucru de ştiut este că atȃta vreme cȃt schimbarea nu se poate face altfel decȃt prin acţiune (modificarea schemelor de gȃndire, controlul emoţional mai bun şi/sau comportamente diferite) a-şi aminti mereu de situaţiile în care în trecut lucrurile nu au mers bine nu face altceva decȃt să inducă paralizie în acţiune şi incapacitate de a observa şi a se bucura de ceea ce au reuşit să facă în prezent.
O a treia categorie de persoane este a celor care sunt într-un punct de minim al existenţei şi care au încercat cu disperare să afle cum au ajuns acolo. Drept rezultat acestea sunt „înarmate” cu explicaţii detaliate ale mecanismelor care au condus la impasul actual şi cu o mulţime de diagnostice – de multe ori corecte, dar care le fac să creadă că au fost definitiv afectate şi că nimic nu se mai poate face. De cele mai multe ori rădăcinile acestor probleme se află în copilărie sau adolescenţă, nu de alta dar atunci psihicul este mult mai vulnerabil decȃt în cazul unui adult. În plus, aflȃndu-se într-o perioadă de afectare psihologică, cei în cauză se simt mult mai fragili şi incapabili de a acţiona pentru a schimba ceva din starea actuală. Rezultatul este că se concentrează pe lucrurile care le-au fost „luate” sau „refuzate” (autonomia funcţională, maturizarea emoţională, capacitatea de decizie, libertatea de acţiune, etc) de către un climat familial şi/sau social toxic şi – nu de puţine ori – apelează la terapeut pentru ca acesta să îi convină pe membrii familiei să le „dea înapoi” aceste lucruri. Din păcate autonomia sau maturitatea nu sunt un fel de „valize” care le-au fost furate şi pe care terapeutul le poate „recupera de la făptași”, ci sunt abilităţi care nu au avut ocazia să se dezvolte la momentul potrivit din dezvoltarea psiho-socială a persoanei.
Ceea ce uită cei în cauză este că aceste abilităţi se pot dezvolta oricȃnd, iar un adult poate să le dezvolte mai rapid decȃt un copil – însă doar cu condiţia ca adultul să facă ceva în acest sens. A spune în cabinet „nu pot să iau decizii pentru că părinţii nu m-au lăsat să o fac niciodată” nu ajută cu nimic. Da, este extrem de bine că adultul a descoperit că are dificultatea de a decide, şi-a dat seama cum a ajuns în această situaţie, dar … tot va trebui să înveţe să o facă (iar cererea ca terapeutul să fie cel care vorbeşte cu părinţii ca să îi permită adultului să decidă singur nu este decȃt o mutare a inițiativei de la părinţi la terapeut, şi nu-l ajută nicicum pe cel în cauză să înveţe să decidă singur).
Din păcate ceea ce diagnosticarea cu IA nu prea face este să explice că nimic din psihicul uman nu rămȃne imuabil – după cum am explicat mai pe larg în seria de articole dedicate stadiilor dezvoltării psihosociale (început aici şi continuat în următoarele șapte articole) orice sarcină de dezvoltare ratată în perioada de vȃrstă potrivită poate fi recuperată ulterior. Iar dacă la copii multe din ceste sarcini de dezvoltare sunt realizate şi cu ajutorul şi sub îndrumarea părinţilor, odată ce persoana a devenit adultă responsabilitatea îi revine în întregime ei.
Da, uneori este foarte dificil, dar nu este imposibil; de fapt de cele mai mute ori acest lucru se întȃmplă – fie persoanele reuşesc să o facă singure, fie cu ajutorul unor oameni apropiaţi sau prin terapie, dar în orice caz este posibil.
Probabil că fiecare dintre noi, dacă începe să privească la propriul trecut, va găsi unele traume sau mecanisme greşite – dar între povara trecutului şi perspectiva unui viitor mai funcţional, mai articulat, viitorul ar trebui să fie preocuparea principală iar a rămȃne în stadiul de a-şi examina la nesfȃrşit rănile trecutului nu ajută cu nimic.
Şi nu, nimic din trecut nu ne afectează irevocabil. Nu putem schimba evenimentele traumatice din trecut, dar sigur stă în puterea noastră să vindecăm trauma. Nu de alta dar trauma este încărcătura psihologică pe care o ducem cu noi ca urmare a evenimentelor traumatice, iar această povară poate fi redusă sau chiar transformată într-un motor de dezvoltare. Nu e uşor, nu se întȃmplă repede, dar rezultatele merită efortul.
