Mulţi copii care sunt martori la certurile părinţilor lor vin cu întrebarea „mamă, de ce nu ai divorţat?”
Ei bine, de multe ori răspunsul este „din cauza ta” (sau „a voastră” dacă e vorba de mai mulţi copii). Sau, uneori, copii chiar află că părinţii s-au căsătorit forţaţi de apariţia sarcinii, nicidecum pentru că şi-ar fi dorit să întemeieze un cuplu.
Ce înţelege un copil care aude un astfel de răspuns?
Că existenţa lui este o catastrofă pentru viaţa unuia, sau ambilor părinţi. Că el este un fel de verdict de condamnare la nefericire. Că dacă el nu ar fi existat, părinţii ar fi fost liberi să-şi vadă de viaţa lor şi să fie fericiţi.
Sau poate unul din părinţi doreşte divorţul iar celălalt foloseşte existenţa copiilor ca motiv pentru a refuza separarea. Sau poate că, dintr-o ceartă, copilul află că aducerea lui pe lume a fost o metodă de a-l prinde pe celălalt în capcană şi a forţa un mariaj. Sau, odată ce un mariaj începe să dea semne de degradare, este adus pe lume un al doilea copil pentru „a salva căsnicia”.
Sunt multe cazuri în care copilul este prezentat drept o „datorie” de unul sau ambii părinţi.
Rezultatul este o povară extremă şi o stigmă internalizată. Copilul începe să se vadă pe el însuşi ca o greşeală, ca un accident, dar şi ca o pacoste. De multe ori certurile dintre părinţi includ referiri la copil, dar nu la copilul în sine ci la un fel de „copil-obiect”, o responsabilitate grea care este trecută de la un părinte la altul.
Acest verdict însă apasă pe umerii copilului. El se simte vinovat, şi internalizează asta ca pe o obligaţie dar ca şi un stigmat. Pentru că vede nefericirea părinţilor, acesta încearcă fie să îi împace, fie se simte dator să îşi susţină părintele victimă. El creşte cu o stimă de sine redusă, merge „ca pe coji de ouă” şi îşi reproşează însuşi faptul că există.
Dacă află că părinţii au rămas împreună „din cauza lui” la vȃrste mici, uşor îşi poate imagina că dacă o ceartă este mai puternică aceasta s-ar putea solda cu abandonarea lui, şi dezvoltă un ataşament anxios sau chiar dezorganizat. Ulterior, cȃnd devine adolescent, începe să resimtă această povară ca pe o nedreptate, şi nu de puţine ori reacţionează violent, respingȃndu-şi unul sau ambii părinţi. Oricum însă, ca adult, un copil care a crescut cu povara lui „din cauza ta” nu are încredere în sine drept care tinde să intre în relaţii abuzive – uneori chiar similare cu ale părinţilor (pentru că, la nivel inconştient, încearcă simbolic să le repare relaţia).
Dacă e să gȃndim la nivel obiectiv, prezenţa copiilor este, într-adevăr, de multe ori un motiv pentru care cuplurile întȃrzie sau resping separarea. Dar acest „din cauza copiilor” de fapt nu are legătură cu copiii ci cu adulţii. Uneori un părinte se ferește de divorţ pentru că nu crede ca poate face faţă economic unei separări. Alteori un părinte nu pleacă dintr-o căsnicie toxică pentru că se teme ca ulterior nu-şi va mai putea vedea copiii. Alteori există presiuni familiale şi sociale pentru a păstra familia cu copii.
Dar … pentru nimic din toate astea nu este vinovat copilul. De fapt sunt alegerile părinţilor, mai mult sau mai puţin corecte, bazate în mai mică sau mai mare măsură pe gradul lor de maturitate şi pe capacitatea lor de a se descurca în situaţii dificile. Doar că este greu pentru aceştia să îşi recunoască propriile limitări, şi li se pare ca sună mult mai bine să se prezinte drept martirii care au acceptat o viaţă plină de nefericire pentru a le oferi ceva copiilor. Şi dacă părinţii nu îşi pot accepta propriile limitări, cu atȃt mai puţin pot înţelege cȃt de greu este pentru un copil să crească cu această povară.
Ce ar avea de făcut părinţii?
Să delimiteze foarte clar problemele cuplului cȃnd discută cu copilul. În loc de a-i spune „m-am chinuit în căsnicie din cauza ta” să recunoască motivul exact: cȃnd au început certurile nu mă simţeam în stare să supraviețuiesc financiar, sau m-am temut de stigma socială sau am căutat sprijin la familia de origine şi nu l-am găsit, sau m-am temut că dacă divorţez nu voi mai avea bucuria de a te vedea crescând – de fapt cam acestea sunt cele mai frecvent motive pentru a păstra o căsnicie care nu merge atunci cȃnd la mijloc există şi copii. Toate aceste motive sunt obiective, dar nici unul nu implica faptul că existenţa copilului este problema. Problema este legată de incapacitatea părinţilor de a gestiona corect situaţia maritală.
Ce ar avea de făcut un copil care se simte împovărat de acest „nu am divorţat din cauza ta”, sau „m-am căsătorit din cauza ta”? Să înţeleagă că nu este vorba despre el ci despre alegerile părinţilor. Să nu încerce să se „scuze” că există sau să încerce să compenseze prin a fi mediator în conflicte sau sprijin pentru părintele-victimă. Să îşi repete că problemele părinţilor sunt ale părinţilor şi că responsabilitatea relaţiei de cuplu le aparţine adulţilor. Să se concentreze pe a-şi construi propria viaţă, una care să-l facă pe el fericit şi împlinit, nu o viaţă care să repare ceea ce se întȃmplă în propria familie. Să îşi limiteze atȃt implicarea emoţională cȃt şi pe cea efectivă, comportamentală, în disputele părinţilor şi să înteleagă că ceea ce se întȃmplă acasă este despre părinţi, nu despre copii. Şi mai ales să nu facă confuzia între propriile relaţii romantice şi cele ale părinţilor – să nu considere că ceea ce se întȃmplă la ei in familie este o normalitate, că „aşa sunt bărbaţii”, că „mamele trebuie să sufere”, că „pentru a menţine o relaţie faci sacrificii”. Nu, nu este aşa. Relaţiile de cuplu ar trebui să se bazeze pe respect reciproc, pe cooperare şi susţinere reciprocă, nu pe acceptarea unor jigniri, abuzuri sau încălcări ale demnităţii personale pentru că „familia trebuie păstrată din cauza copiilor”.
