„Ne-am descurcat foarte greu după plecarea tatei”, „tata ne-a lăsat”, „cȃnd a plecat mama a trebuit să mă ocup de casă”, „mama (sau tata) nu a vrut să mai ştie de noi”, „tata nu vrea să ne dea bani” – iată un număr de fraze pe care le-am auzit de la tineri sau adulţi care au trecut, în copilărie, prin experienţa pierderii, prin divorţ, a unui părinte. Iar acel „noi” nu se referă la fraţi sau surori ci la copil şi părintele cu care acesta a rămas.
Da, experienţa divorţului este una devastatoare pentru cei doi parteneri. Şi da, de obicei din acest proces unul dintre soţi iese într-un anume dezavantaj, fie că e vorba de unul material, fie unul psihologic fie de o doză mai mică sau mai mare de stigmă socială asociată divorţului.
Acel părinte care se simte „lovit de soartă” va căuta sprijin social, şi este normal să fie aşa: mai ales pe perioada adaptării la multiplele schimbări aduse de un divorţ, prezenţa unor persoane de sprijin (rude sau prieteni) este nepreţuită.
Dar uneori părintele lovit nu apelează la suportul altor adulţi – pentru că internalizează divorţul ca o ruşine, pentru că nu ştie să ceară ajutor sau pentru că, uneori, nu are cui să îl ceară sau chiar este refuzat.
Aşa că se întoarce pentru sprijin la proprii copii, indiferent de vȃrsta acelora.
Aici lucrurile încep să devină toxice.
Chiar dacă fiul sau fiica unui părinte divorţat este deja un tȃnăr adult, tot nu ar trebui să devină confidentul şi sprijinul părintelui vulnerabil. Dacă după divorţ cei doi foşti parteneri de cuplu se transformă în inamici, copilul adult este pus în faţa alegerii între două tabere – tabere care pentru el sunt însă cei doi părinţi. Care nu au încetat să fie părinţi, deşi nu mai sunt soţi. Niciun copil, indiferent de vȃrstă, nu ar trebui să fie silit să aleagă între cei doi părinţi pentru că unul se simte mai vulnerabil după divorţ.
Dacă la momentul divorţului copilul este încă mic, povara este şi mai mare. Cȃnd i se spune că „nu poţi primi jucăria asta pentru că tatăl tău nu ne dă bani”, deja copilul începe să se simtă vinovat pentru divorţul părinţilor. Mai mult decȃt atȃt, dacă un minor este făcut parte la drama părintelui (de exemplu prin a i se explica, cu detalii care nu se potrivesc cu vȃrsta lui, despre infidelităţile celuilalt părinte) atunci copilul, care nu are structurile cognitive suficient de dezvoltate pentru a înţelege, rămȃne cu imagini complet deformate asupra a ceea ce s-a petrecut între părinţi şi deduce că singurul mod de a acţiona este să se poziţioneze, cu o loialitate extremă, de partea părintelui victimă. Asta înseamnă că va ajunge să refuze complet contactul cu celălalt părinte, şi creşte într-un mediu unipolar, în care celălalt este duşmanul, deşi părintele a avut o problemă cu soţul/soţia dar nu cu copilul, şi şi-ar dori să rămȃnă în relaţie cu cel mic.
În multe cazuri părinţii aflaţi în divorţ conflictual îşi poziţionează copilul ca pe un spion („să îmi spui ce face celălalt, cu cine este acum, ce şi-a cumpărat, unde merge în vacanţă”, etc) sau ca pe un factor de şantaj („spune-i tu că nu avem bani de mȃncare/haine/jucării”).
În timp, copiii aceştia, folosiţi drept „cȃrjă” de părintele vulnerabil, ajung să devină prematur adulţi. Ei încep să asume, din ce în ce mai mult, rolul părintelui lipsă. Fac treburile casnice pe care le făcea acesta, îşi petrec timpul liber cu părintele singur, se simt datori să-şi dedice viaţa acestora. Părintele singur mută încet-încet pe copil nevoile sale de parteneriat, şi lucrurile merg de multe ori pȃnă la a ajunge la un adevărat „incest psihologic” – situaţia în care de exemplu un tȃnăr adult devine „partenerul mamei” în sensul de a fi sprijinul ei în toate aspectele vieţii, de la susţinerea materială pȃnă la dedicarea timpului liber pentru a o face fericită pe mamă. Sau o tȃnără femeie duce casa tatălui ca şi cȃnd ar fi a ei, şi nu se poate desprinde din aceste obligaţii.
Mai rău este atunci cȃnd în viaţa acestor tineri adulţi apare un partener romantic. Acesta este văzut, la nivel inconştient, de părintele vulnerabil ca un pericol; ca şi cȃnd va fi din nou părăsit(ă) în favoarea iubitului/iubitei copilului. Părintele retrăieşte aceleaşi spaime pe care le-a avut la divorţ şi acelaşi sentiment de neputinţă – nu de alta dar prima dată nu a învăţat să funcţioneze autonom, ci doar a transferat responsabilităţile soţului/soţiei dispărute asupra copilului. Rezultatul? Copilul trebuie păstrat aproape, nu i se va permite şi lui „sa divorţeze” de părinte. Drept care partenerul romantic al copilului devine ţinta unor critici aspre iar copilul este şantajat în toate chipurile să rămȃnă cu părintele.
Pentru tȃnărul adult lucrurile sunt destul de neclare: cum a fost nevoie sa dezvolte o loialitate oarbă faţa de părintele victimă, dar i s-a şi repetat suficient de frecvent că tot ce face acel părinte este doar în favoarea copilului, şi că părintele nu doreşte nimic altceva decȃt binele acestuia, devine extrem de uşor de convins că acesta are dreptate, şi repudiază partenerul de cuplu. Aşa ajung unii oameni să fi împlinit 40 de ani sau mai mult şi să nu fi avut niciodată o relaţie de cuplu a lor.
Un alt caz este cȃnd părintele-victimă îşi „reface viaţa”. Nu mă refer aici la întemeierea unui nou cuplu funcţional, bazat pe respect şi încredere reciprocă, ci la alegerea unui partener care „să rezolve problemele” (financiare, medicale, locative, funcţionale sau sociale) ale părintelui-victimă. Se pate întȃmpla ca nou partener să fie un părinte bun şi corect pentru copii, şi asta este un caz fericit, dar se poate ca acesta să fie abuziv cu copiii din căsătoria anterioară. Dar cum noul partener este considerat „salvator” de către părintele-victimă, atunci copilul este forţat să accepte abuzul (pentru că ne-a oferit o casă în care să locuim, pentru că ne susţine material, pentru că va avea grijă la bătrȃneţe de părinte, etc). Uneori acest abuz poate merge pȃnă foarte departe, de la pedepse şi bătăi frecvente pȃnă la chiar abuz sexual. Iar copilul trebuie să „înghită” totul, ba chiar să se arate recunoscător, pentru că părintele victimă este „salvat” în acest fel.
Dar lucrurile nu ar trebui să stea de loc aşa.
Indiferent cȃt de grea este situaţia post divorţ, copilul nu este vinovat pentru certurile părinţilor şi nici pentru separarea acestora şi ar trebui să primească sprijinul ambilor părinţi în decursul propriului proces de maturizare. Nu ar trebui să devină nici confidentul nici sprijinul părintelui victimă, nici spionul acestuia. Ar trebui să i se arate că divorţul părinţilor nu înseamnă că va pierde pe cineva din rolul de părinte şi nici că trebuie să îşi asume rolul părintelui dispărut.
Da, un divorţ aduce multe schimbări în viaţa copilului, şi ar trebui să i se explice care sunt noile aranjamente locative, faptul că e posibil să existe mai puţin bani sau că în viaţa unuia sau ambilor părinţi e posibil să apară un alt partener de cuplu. Dar aceste lucruri ar trebui să fie formulate la nivelul capacităţii de înţelegere a copilului la vârsta la care se petrece divorţul, iar acesta nu ar trebui să fie lăsat să înteleagă că este din vina lui sau că datorează ceva special unuia din părinţi.
Din păcate asta se petrece rar în divorţurile conflictuale. Aşa că – dacă părinţii nu şi-au făcut datoria de părinţi şi au folosit copilul drept „cȃrjă”, odată ce devin tineri adulţi este momentul ca ei înşişi să se desprindă din lanţul de obligaţii creat de incapacitatea de a se descurca a părintelui-victimă.
Este un proces lung şi greu, dar în final copilul ar avea să ajungă la înţelegerea faptului că nu este „dator” să suplinească lipsa partenerului pentru părintele-victimă şi nici nu are de suportat abuzurile unui partener „salvator” pentru părinte. Altfel viaţa sa va deveni o viaţă „de înlocuire” – va fi dedicată îngrijirii (fizice şi psihologice) a unui adult care se simte incapabil de a o face el însuşi, în loc să îşi construiască propria viaţă, propria familie, să îşi dezvolte propriile înclinaţii şi să îşi atingă propriile obiective în viaţă.
