Despre iluzia supracompetenţei – Efectul Dunning-Kruger

Vreau sa cred despre mine ca sunt un profesor care ştie să comunice clar cerinţele fiecărui curs şi care oferă suficient feed-back studenţilor pe parcursul semestrului încȃt aceştia să îşi poată aprecia efortul necesar învăţării. De asemenea vreau să cred că sunt un cadru didactic suficient de predictibil, astfel încȃt studenţii să nu rămȃnă cu impresia că trecerea examenelor pe care le susţin cu mine ar ţine cumva de un joc al şansei, sau de “toanele” mele din ziua examenului ci că folosesc criterii cȃt de obiective este posibil.

Şi totuşi … întȃlnesc cam în fiecare an studenţi care prezintă lucrări la care mă uit luuuuuung şi mă întreb ce extraterestru le-a “dictat” răspunsurile, care par să nu aibă nici un fel de legătură cu subiectul, în afara unei eventuale potriviri a unui termen tehnic cu ceva din limbajul curent.

De fiecare dată m-am întrebat (e drept că doar în forul meu interior) de ce nu mi se acordă suficient respect pentru a nu-mi consuma timpul cu corectarea unor astfel de lucrări. Şi mi-am spus (tot în sinea mea) că în ceea ce mă priveşte eu aş fi preferat să nu mă prezint la examen decȃt să arăt o astfel de prestaţie jalnică.

Dar să fie oare o lipsă de respect, sau în spatele acestui fenomen se ascunde altceva?

Ei bine, se pare că este vorba de un fenomen studiat de către psihologi, şi cunoscut sub numele de efectul Dunning-Kruger [1]. Acesta a fost definit drept tendinţa persoanelor cu abilităţi şi cunoştinţe foarte reduse într-un domeniu de a se supraestima; cu alte cuvinte aceste persoane îşi construiesc imaginea unei supracompetenţe care nu este nici pe departe validată în practică.

Cercetările au arătat că acest efect nu se rezumă doar la prestaţia academică. Se pare că peste 80% din şoferi se consideră de excepţie în ale şofatului şi peste 40% din angajaţii companiilor se consideră a fi extrem de buni. Evident că acest lucru este imposibil statistic: pentru grupuri mari de oameni toate caracteristicile, inclusiv competenţele şî abilităţile, sunt distribuite după o curbă Gauss, cu alte cuvinte majoritatea persoanelor au caracteristici medii şi doar procente reduse au rezultate ori extrem de slabe, ori extrem de bune. Exemplele pot continua cu o serie de alte bine-cunoscute fenomene, de exemplu faptul că foarte mulţi se cred experţi în politică, iar despre cȃt de multe persoane “competente” în a aprecia de ce fac rău vaccinurile nici nu mai merită să amintim…

Ce se întȃmplă deci cu credinţele oamenilor legate de cunoştinţele/abilitățile proprii?

Se pare că cei care au cel mai frecvent impresia că “nu ştiu nimic” sunt cei care fac parte din medie, în timp ce încrederea în sine (competenţe, abilităţi) creşte foarte mult pentru extreme: cu alte cuvinte cei ce se cred foarte buni sunt fie cei care chiar sunt foarte buni, fie cei care sunt foarte slabi.

Se mai întȃmplă şi faptul că la extreme apar deseori dificultăţi de auto-apreciere (bias cognitiv): dacă cei foarte buni pot suferi de sindromul impostorului, cei foarte slabi sunt deseori victima iluziei supracompetenţei, adică a afectului Dunning-Kruger.

Dar care sa fie sursele acestui fenomen? Ei bine, sunt mai multe şi le voi explica succint în continuare.

O prima explicaţie este prezenţa unei metacogniţii nedezvoltate. Metacogniţia înseamnă “ce ştii despre ce ştii”, cu alte cuvinte în ce măsură persoana are repere pentru a-şi aprecia modul de gȃndire şi cunoştinţele. Lipsa de experienţă sau de criterii de comparaţie favorizează absolutizarea pozitivă a unui corp redus de cunoştinţe.

O altă explicaţie este de natură statistică, şi anume fenomenul numit “regresia spre medie”: este vorba de faptul că autoaprecierea persoanelor cu performanţe extreme (foarte bune sau foarte slabe) tinde să se apropie de ceea ce este considerată o medie rezonabilă în grupul socio-profesional respectiv. Cei foarte buni vor avea bariere psihologice în a se lăuda (inclusiv interior) cu rezultatele foarte bune şi se vor auto-caracteriza ca “medii, normali”, dar şi cei foarte slabi vor crede despre ei acelaşi lucru – şi se vor (auto)prezenta ca fiind cel puţin persoane cu abilităţi medii, deşi sunt mult sub valorile acceptabile.

Există şi un număr de explicaţii individuale, ce țin de personalitatea şi contextul de viaţă al fiecărei persoane. Unii nu au obişnuinţa de a întreba despre standarde şi a se compara cu acestea; unii preferă să ignore standardele pentru că se tem de a se confrunta cu propria ignoranţă, alţii confundă efortul depus pentru o anumită activitate cu competenţele dobȃndite în urma acestui efort. De exemplu o persoană care memorează un subiect, fără a face legăturile logice între noţiuni, consideră că numărul de ore dedicat “învățatului pe dinafară” îi va asigura rezultate de excepţie la un examen – dar cum nici examenele şi (mai ales) nici viaţa reală nu constau în întrebări de tipul “recită-mi slide-ul 47 din capitolul 3”, cu siguranţă la examen rezultatul va fi unul invalidant.

Pe lȃngă inabilitatea de auto-reglare personală în zona achiziţiei de cunoştinţe şi aptitudini, efectul Dunning Kruger mai are si o altă consecinţă importantă: cei care îşi supra-apreciază competenţa, dar sunt contraziși de realitate, tind să îşi explice diferenţele nu prin incapacitatea proprie ci prin tot felul de alte cauze externe: era profesorul nervos, are şeful ceva cu mine, era poliţistul pus pe făcut planul la amenzi, angajările se fac doar pe pile, m-a “săpat” un coleg invidios, oamenii îi favorizează pe cei care sunt linguşitori … şi aşa mai departe. Iar astfel de explicaţii nu încurajează re-evaluarea realistă ci, dimpotrivă, amplifică efectul Dunning-Kruger.

Cum se poate diminua acest fenomen?

Mai întȃi prin căutarea de standarde obiective şi comparaţia cu ele (teste de exerciţiu pentru învăţare, inclusiv simulările de examene, criterii obiective şi măsurabile din fişa postului, etc), apoi prin obţinerea de feed-back şi acceptarea constructivă a acestuia (de la feed-back-ul obţinut la job în urma evaluărilor periodice pȃnă la a-ţi întreba prietenii sau cunoscuţii despre cum cred ei că performezi).

Ceea ce urmează este schimbarea modului de abordare a problematicii în care s-a dovedit că există iluzia supra-competenţei. E posibil să fie un mod de învăţare defectuos, care poate fi schimbat, e posibil ca anumite proceduri înţelese greşit să poată fi corectate, sau să devină evident că timpul şi efortul dedicate unui subiect nu au fost suficiente.

Însuşi faptul de a şti că acest efect există şi a-i atribui cauzele unui eşec, în locul unor cauze exonerante pentru persoana în cauză, este un prim pas în corectarea lui. Este important ca în loc să se caute scuze să se găsească moduri de corectare – şi de multe ori acest lucru nu este chiar atȃt de imposibil de realizat pe cȃt ar apărea la prima vedere.

1. Kruger, J., & Dunning, D. (1999). Unskilled and unaware of it: how difficulties in recognizing one’s own incompetence lead to inflated self-assessments. Journal of personality and social psychology, 77(6), 1121.