Anterior am descris (aici) în detaliu ce este imaginea de sine și care sunt fațetele acesteia, subliniind că este vorba de percepția personală asupra sinelui (și deci diferită atât de ceea ce este obiectiv măsurabil în ceea ce privește o persoană cât și de modul în care persoana este percepută de cei din jur).
Fiind vorba de o percepție, este evident că imaginea de sine este profund subiectivă și este influențată atât de istoria personală și personalitatea proprie cât și de ceea ce vine din mediu sub formă de norme sociale și/sau sau imagini idealizate promovate de societate.
Din păcate, de multe ori factorii interni sau externi concură la formarea unei imagini de sine nesatisfăcătoare. Dacă privim numai un singur element, acela a imaginii corporale, devine evident că promovarea unor anumite modele fizice de către mass-media reprezintă deja o presiune asupra imaginii corporale, care se traduce la nivel personal în insatisfacție cu propriul corp – sursă de nefericire, de anxietate, de nesiguranță și bază pentru o multitudine de comportamente alimentare inadecvate, de la dietele frecvente până la anorexia nervoasă. Insatisfacția cu propriul corp se reflectă și în preocuparea excesivă pentru fitness, în tratamente cosmetice frecvente și chiar în apelul la chirurgia estetică corectivă. In planul echilibrului personal, o imagine proastă despre propriul corp poate duce la retragere socială și relații deficitare interumane și de cuplu și în general la o inferioritate auto-susținută care interferează cu aproape toate zonele vieții psihice.
Pe de altă parte, imaginea corporală e doar unul din aspectele imaginii de sine. Dimensiunea psihologică, morală, sexuală, cea a abilităților proprii, toate acestea sunt la rândul lor supuse unor factori de influență foarte variați. Criticile părinților din copilărie, momentele de răutate ale convârstnicilor în copilărie sau adolescență, persoanele apropiate hiper-critice, insistenţa societății pe anumite atribute considerate de succes – toate acestea sunt factori de presiune în direcția conturării unei imagini de sine deficitare, de multe ori exploatată în folosul propriu tocmai de aceia care au contribuit la înrăutățirea percepției personale asupra sinelui.
Dar oare cum s-ar putea lucra în sens opus, respectiv la îmbunătățirea imaginii de sine?
In multiple moduri și pe multiple coordonate.
Dacă e să privim prima fațetă a imaginii de sine, respectiv imaginea corporală, poate că ar fi util de început cu o vizită într-un muzeu de artă. Asta ne-ar putea ajuta să vedem că imaginea corpului “perfect” nu există, ci că idealul de frumusețe s-a modificat continuu de-a lungul istoriei umane. Alt lucru bun de făcut ar fi să comparăm modelele promovate în mass-media cu oamenii de pe stradă – am vedea că de fapt acele modele practic nu există (ori există doar ca excepții ori chiar nu exista de loc, ci au fost obținute folosind tehnici de prelucrare a imaginilor). Ne-am putea uita apoi la ce cred unii oameni despre propria lor imagine și să o comparăm cu ceea ce percepem noi despre ei – asta ar ajuta la a măsura diferența dintre corpul obiectiv și percepția personală asupra acestuia.
Odată produsă prima fisură în “blocul” reprezentat de o imagine corporală negativă, se face loc de îmbunătățire – nu atât prin schimbarea corpului cât prin adaptarea pozitivă a percepției. A învăța să vezi lucrurile frumoase legate de corpul propriu şi a le pune în valoare este un prim pas. Al doilea ar fi crearea unui stil propriu – prin asta înțelegând modul în care corpul fizic este prezentat, și care are legătură atât cu îmbrăcămintea cât şi cu coafura, machiajul, ținuta corporală, gesturile, mimica, postura, etc. Oamenii nu remarcă doar un detaliu al corpului, ci întregul, iar diferențierea printr-un stil care pune în valoare părțile frumoase, armonioase și le maschează discret pe cele mai puțin “reușite” va atrage atenția pozitiv și va duce la o imagine de sine corporală mult mai bună.
Dar a reduce imaginea de sine la cea corporală este o supra-simplificare. Când ne gândim la noi înșine este de văzut întregul – personalitatea, abilitățile, valorile, etc. Și acestea pot fi sursa unei imagini de sine negative, iar perfecționismul nu face decât să accentueze acest lucru. Da, fiecare din noi are un sine ideal de care încearcă să se apropie, dar a fi necruțător cu sinele real nu face decât să încetinească evoluția. In ceea ce privește deficiențele auto-percepute ale eului psihologic, sau a abilităților, ar fi bine mai întâi să ne întrebam câte din acestea sunt purtate cu noi din copilărie, când un adult important ne-a spus că nu suntem suficient de buni? Oare acest lucru mai e valabil acum? Oare faptul că nu se pricepe la matematică este un defect major pentru un pictor sau un poet? Sunt notele mici la geografie motiv de perpetuă rușine pentru un inginer? Da, poate că notele erau importante în copilărie, dar nu ca note în sine ci ca oglindire a capacității în dezvoltare a copilului de a acumula informații și abilități. Odată cu dezvoltarea adultă și conturarea unui profil profesional, notele din școală își cam pierd semnificația valorizatoare – și totuși unii oameni rămân cu percepția unui sine lipsit de valoare, percepţie formată în primii ani de școală şi care nu a fost re-evaluată niciodată. Tot în copilărie sau adolescenţă se formează imagini de sine negative de tipul: leneș, obraznic, neserios, rușinos, neadaptat; deşi în timp oamenii se dezvoltă, evoluează, percepția de sine rămâne uneori pe loc și îi împiedică să se vadă așa cum sunt acum, deși au depășit de mult stadiile mai puțin adaptive ale comportamentului lor.
Altă sursă de imagine negativă de sine este perpetua comparare cu ceilalți. A vedea ceva de apreciat la o persoană întâlnită în societate e un lucru bun. Dar dacă observăm la 10 persoane câte un lucru pe care noi nu îl avem, iată că ne trezim cu 10 defecte sau lipsuri. Care pot fi eventual lipsuri obiective, dar uităm că nici una din persoanele “de referință” nu avea toate cele 10 calități. In plus, o astfel de comparație critică cu ceilalți scapă complet din vedere propriile calități – cu siguranță nu toate persoanele de referință le au și pe toate acelea și încă altele în plus.
Ce ar fi deci de făcut? In primul rând să ne auto-examinăm și să vedem ce avem bun. Lista calităților ar trebui să fie mereu în prim-planul imaginii de sine. In al doilea rând să apreciem ce au bun ceilalți doar prin prisma faptului că în interacțiune cu ei profităm și noi de ele – de fapt relațiile interumane sănătoase sunt bazate pe un schimb de lucruri bune, la nivel de idei, emoții, atitudini, comportamente, abilități, etc, şi nu pentru a ne pune pe noi înşine într-o poziţie defavorabilă. In plus, poate ar fi bine și să facem un pic de “curățenie” în relațiile interpersonale, punând ceva mai multă distanță față de persoanele super-critice și apropiindu-ne mai degrabă de cele suportive. Asta nu înseamnă să nu acceptăm nici o critică, ci a ne feri de critica de dragul criticii și a o aprecia pe cea constructivă. In plus orice critică reprezintă percepția persoanei care o emite – la rândul ei propria imagine de sine (pozitivă sau negativă) va influența atât ceea ce găsește criticabil cât și modul în care transmite acest lucru.
In final mai am de subliniat un lucru: a cultiva o bună imagine de sine nu este nici pe departe o invitație la stagnare sau la a se mulțumi cu puțin. In timp, sub influența evenimentelor externe, orice persoană se schimbă, iar a lua controlul asupra schimbărilor și a le direcționa în sensul dorit este o dovadă de forță interioară. Toți ar trebui să avem un plan de creștere personală, de dezvoltare într-o direcție pe care ne-o dorim, dar asta nu înseamnă să rămânem profund nemulțumiți de noi înșine până când, undeva într-un viitor incert, vom ajunge la sinele ideal.
Până la urmă pledoaria mea este spre a schimba “nu sunt suficient de…” cu “am o mulțime de calități și îmi doresc să mă dezvolt în direcția …“. Ce-ar fi să încercați?
