Acum câțiva ani, stand de vorbă cu o fostă studentă, deja ajunsă un profesionist de succes, aceasta mi-a spus: “și eu și soțul meu avem niște părinți minunați … cu condiția să se afle de cealaltă parte a țării”. Mi-am adus aminte de această frază mai recent, remarcând la coada de la ghișeul secretariatului facultății a unei mămici … care venise să rezolve o problemă absolut banală a “copilului” ei …student în anul trei. Iată doar două exemple ale unui fenomen destul de des întâlnit, acela al unor părinți care, mai mult sau mai puțin voit, mai mult sau mai puțin conștient, par să refuze ideea că micuții lor au crescut și au devenit tineri adulți.
Oare despre ce ar putea fi vorba?
Psihologul Erik Erikson, în a sa teorie a dezvoltării umane[1] arată că pe durata ciclului vieții, de la naștere și până la moarte, omul parcurge succesiv un număr de etape, fiecare caracterizate de anumite sarcini de dezvoltare; rezolvarea cu succes a acestor sarcini conduce la creștere psihologică armonioasă și la o viață plină, cu sens și împlinitoare, în timp ce eșecul în depășirea crizei psiho-sociale asociată cu fiecare etapă duce la acumularea de frustrări, insatisfacții, dificultăți pe diferitele planuri ale eu-lui personal.
Dacă primele etape de dezvoltare psiho-socială aparțin copilăriei mici, și sunt destul de cunoscute datorită dezvoltării recente a conceptelor de parenting și a conștientizării de către părinți a nevoilor copilului, cele aparținând vârstelor adulte sunt mai puțin luate în seamă, deși sunt la fel de importante ca și primele.
Începând cu criza de originalitate a adolescenței și până la vârsta de obicei asociată cu termenul de “tânăr”, copilul parcurge criza numită identitate de sine versus confuzie de rol. Dobândirea unei identități psihologice şi sociale personale (diferită de a părinților) este considerată ca fiind cea mai importantă sarcină de dezvoltare din viața oricărei persoane. Etapa nu este lipsită de excese, deoarece acela care o traversează merge mult pe principiul “încercare și eroare”, iar unii părinți, cutremurați de “ideile absurde” ale copiilor, ajung chiar să decidă că singurul mod de a-i proteja este să le bareze orice încercare de a fi ei înșiși.
Lucrurile însă nu se opresc aici: abia ce au respirat ușurați părinții după trecerea crizei adolescenței, iată că în fața tinerilor apare o nouă sarcină de dezvoltare, numită de Erikson intimitate versus izolare, etapă în care nu doar tânărul își alege o cariera profesională ci face și pași pentru a-și întemeia propria familie. Alt moment dificil, alte incertitudini pe care tânărul ar trebui să le gestioneze singur, dar pe care părinții încearcă de multe ori să le treacă sub controlul propriu.
Dar oare ce se întâmplă cu părinții? Ei bine, și ei la rândul lor sunt în fața unei sarcini de dezvoltare, numită generativitate versus stagnare. Aceasta sarcină acoperă toată perioada vârstei adulte și a o parcurge cu succes implică și a da naștere generației următoare, și a creste și educa copii, și a-i lăsa, în cele din urmă, să devină tineri adulți (alături de alte elemente care țin de cariera profesională, relația de cuplu, relația cu proprii părinți și cu societatea în general).
A crește – fizic și spiritual – un copil reprezintă o sarcină deloc ușoară și care se întinde pe ani. Această sarcină însă are și un sfârșit și – dacă majoritatea părinților par să se descurce suficient de bine pe durata procesului – mulți ajung să nu gestioneze bine sfârșitul etapei; așa apar părinții care refuză să își “lase” copiii să crească.
Motivele sunt multiple, și – de cele mai multe ori – nu sunt conștientizate, așa că părinții ratează această importantă sarcină, fiind animați de cele mai bune intenții și deseori convinși că ce fac este numai și numai pentru binele copilului.
Mai întâi sunt acei părinți care declară de la bun început că au avut copiii și că s-au străduit să îi crească pentru a avea ajutor la bătrânețe. In cazul lor, lucrurile sunt evidente, iar tânărul adult este avertizat și ori își asuma integral sarcina desprinderii de familia de origine, ori se consolează cu a duce greutatea care i s-a pus pe umeri fără a i se fi cerut vreodată părerea.
Dar părinții din această categorie nu sunt foarte numeroși; mai mulți fac parte din categoria aparent bine intenționată.
Ar fi acei părinți care ei înșiși nu şi-au conturat, în propria tinerețe, o identitate clară, și atunci s-au auto-definit ca fiind părinți; odată ce copiii au crescut, simt că le dispare rațiunea de a fi, și încearcă din toate puterile să îi “oprească” din creștere. Mai întâi spunându-le că “ești prea tânăr” (pentru a pleca de acasă și a locui singur, pentru a te căsători…) iar apoi – aproape peste noapte – cerându-le imperios să devină la rândul lor părinți, doar pentru a “genera” nepoți care … vor fi crescuți de bunici. Ei încurajează copilul să locuiască în continuare cu familia, oferind facilități financiare și ținând de ajutorul casnic, iar odată căsătoriți, cu atât mai mult cuplul tânăr ar trebui să stea cu părinții pentru a fi ajutați cu propriii copii. Și uite așa tânărul cuplu nu are momente de intimitate adevărată, nu reușește să își contureze propriul univers, propria alegere de viată, merg mai departe cu modelul părinților … și suferă un tip de “sufocare” care nu odată duce la distrugerea cuplului (că nu degeaba problemele cu soacra au devenit legendare).
Mai sunt și părinții supra-protectivi, care tind să le prezinte copiilor lumea ca fiind un univers plin de pericole, pe care aceștia nu le pot înfrunta singuri. Acești părinți își vor însoți copiii la examene, îi vor ține alături în vacanțe, le vor sugera să aleagă un liceu aproape de casă și o facultate în orașul de domiciliu, ca “să nu se chinuie la cămin”. Apoi le vor controla programul de învățat, le vor filtra prietenii și partenerii de cuplu, iar copiii lor vor crește nesiguri pe ei înșiși, convinși că nu se pot descurca fără ajutor, plini de spaime care le vor bloca orice fel de inițiativă. Dacă în cursul crizei din adolescență s-a întâmplat cumva ca acești copii să fi trecut prin vreo situație neplăcută, dureroasă sau mai periculoasă, cu atât mai mult aceasta le va fi reamintită ca argument pentru a rămâne cât mai mult timp sub aripa părintească. Eventual și prin găsirea unui loc de muncă în aceeași instituție cu unul din părinți, ca să fie ferit de șefi “răi” sau de sarcini prea dificile.
Există și tipul de părinți care “știu ei mai bine”. Cei care nu și-au lăsat copilul să facă vreodată singur, pentru că părinții puteau face acel lucru mai bine, și de ce să meargă la școală copilul cu o temă imperfectă când o “mână de ajutor” binevoitoare ar fi dus la calificativul maxim? Pe drum, copii în cauză și-au pierdut inițiativa, au încetat să mai facă alegeri personale, și iată că în fața alegerii carierei nu se pot decide “imediat”, drept care părinții aleg liceul, facultatea, job-ul … și apoi se plâng că au copii “moi”, “incapabili” sau “nehotărâți”.
Mai sunt și acei părinți care – la nivel declarativ – par să accepte că au în familie tineri adulți. Dar în subconștient se tem de ce se va întâmpla când copiii chiar se vor separa de familie, și cumva le invadează acestora viața și opțiunile, fiind convinși că fac lucruri bune. Poate acestea sunt cazurile cele mai dificil de identificat. Am auzit recent o mamă spunând: “ei, de acum a crescut băiatul, era cazul sa se mute, i-am cumpărat un apartament doar al lui”. Frumos, mi-am spus, și aș fi rămas la admirație dacă mămica în cauză nu ar fi continuat, entuziasmată: “normal că mă duc să îi fac curat și mâncare, că doar suntem aproape”. Degeaba s-a separat spațial tânărul, dacă mama și-a păstrat o cheie și nu doar dreptul de a pune ordine în spațiul său personal ci și acela de a intra și ieși din casa fiului oricând, barându-i acestuia dreptul la momente de intimitate.
Acest mod de a continua gestionarea vieții copilului și după ce a devenit adult se manifestă în multe forme, și nu doar când tânărul are 20 de ani ci și mult mai târziu; o prietenă îmi povestea amuzată că tatăl ei, căruia îi menționase că merge la o petrecere, îi atrăsese atenția să nu riște să i se pună “ceva în bătură”. Da, e un lucru de spus unei liceene care iese prima dată în club, dar prietena mea avea 35 de ani, o viața personală plină și o carieră profesională redutabilă.
Si mai grav este când acești tineri pe care părinții încearcă să îi împiedice să crească suferă un eșec mai serios: fie că au pierdut un job fie că au avut un eșec sentimental. Atunci părinții, care de bine de rău reușiseră cât de cât să îi lase tânărului dreptul la spațiul propriu, revin în forță convinși că e cazul să “pună mâna pe frâie” și să decidă ei pentru viața tânărului. Recent, un cunoscut care trecuse printr-o separare în cuplu, îmi povestea că mama lui se mutase pur și simplu la el și îl trimitea în oraș “să-și găsească o fată care să fie așa și așa …”
Dar până la urmă, de ce ar fi aceste intruziuni blamabile, când părinții sunt animați doar de dragoste și intenții bune? Sunt rele pentru că taie aripile adolescentului și tânărului, nu îi permit să își facă propriile alegeri, să capete propria experiență de viată. Imaginați-vă că ați creste un copil într-un mediu complet steril: organismul acestuia nu ar căpăta anticorpi și odată ieșit “în lume” imediat s-ar îmbolnăvi. Este același lucru în plan psihologic și social: maturizarea vine prin confruntarea cu sine și cu ceilalți, prin a încerca, a reuși și a se întări pe sine pe baza reușitelor, a da greș uneori și a-și trage învățături proprii din eșec. Da, poate în anumite situații părinții au avut deja experiența asta și au învățat din ea, dar cum nu e suficient să știe părintele matematic㸠trebuie să o învețe și copilul școlar, tot așa viața experimentată deja de părinți nu poate fi transmisă copiilor.
Copiii la rândul lor nu sunt simple obiecte: și ei au o participare la procesul desprinderii de părinți. Unii își dau seama că riscă să fi striviți și pur și simplu fug de acasă – unii, destul de puțini, la propriu, alții fug în mod simbolic: aleg o facultate sau un job în celălalt capăt al țării, aplică pentru o bursă în străinătate sau se căsătoresc rapid cu prima persoană disponibilă, doar pentru a ieși de sub tutelă. Acești copii își vor construi identitatea și viața proprie dar vor rămâne cu un gol în locul unde ar fi trebuit să se afle părinții de adulți. La rândul lor, părinții se plâng că sunt neglijați de copii; cei mai “întreprinzători” decid să se mute ei în același oraș cu copiii, sau îi supun unui adevărat șantaj, acuzând tot felul de nevoi și boli, doar pentru a-i aduce înapoi. Și uite așa ajunge câte un cuplu tânăr să vadă că, de câte ori își planifică o mică vacanță, sunt nevoiți să o întrerupă pentru că unui părinte i s-a făcut rău sau că are neapărată nevoie de ajutor la zugrăvit.
Oare cum ar fi să fie bine? Dacă cei care au citit și-au regăsit mai sus unele comportamente, nu înseamnă neapărat că totul e greșit; e greșit când e prea mult. Sănătos psihologic ar fi ca desprinderea tinerilor de familie să fie un proces de negociere, în care tânărul pleacă cu o zestre de educație, cunoștințe, valori morale și cu conștiința că separare nu înseamnă întreruperea relației ci modificarea acesteia din părinte-copil în adult-adult, iar părinții rămân cu bucuria de a fi oferit acea zestre și cu încrederea că ceea ce a învățat tânărul în perioada copilăriei și adolescenței este suficient de mult, de bogat și de solid încât să îi permită acestuia să facă alegerile cele mai bune pentru el și să continue în viață independent și plin de încredere în posibilitățile lui de succes.
Da, e bine ca un tânăr să știe că părinții lui vor fi acolo pentru el (de la deja legendarul borcan de zacuscă trimis la cămin până la o mână de ajutor financiar pentru startul în viață), dar părinții ar fi mai bine să fie suficient de înțelepți pentru a aștepta să li se ceară sprijinul și mai ales pentru a oferi acel tip de sprijin de care tânărul are nevoie. Părinții înțelepți își vor prezenta opinia doar ca o variantă de luat în calcul și nu ca cea mai bună opțiune, și – în caz de eșec ar tânărului – nu vor afirma “ți-am spus eu” ci îi vor oferi o îmbrățișare și un “am încredere în tine, data viitoare vei reuși”. La acești părinți tinerii vor reveni periodic, plini de bucurie, dându-și seama că le-au oferit o bază solidă pentru a deveni oameni întregi și apreciindu-le întotdeauna rolul și disponibilitatea.
[1] Erikson, E. H. (1994). Identity and the life cycle. WW Norton & Company.