Într-o postare anterioară am explicat noţiunea de ataşament în psihologie şi am descris cele patru stiluri de ataşament pe care oamenii le pot avea, dintre care unul securizant iar celelalte trei nesigure, avȃnd la bază teama de abandon în relaţiile interpersonale.
Această postare este dedicată ataşamentului anxios. Acesta se formează în copilărie, în cazul în care persoanele de îngrijire apropriate sunt inconstante din punct de vederea al disponibilității pentru a răspunde la nevoile emoţionale ale copilului.
Mai întȃi să întelegem un lucru: există o diferenţă între calitatea de îngrijitor a părinţilor (capacitatea de a le oferi copiilor cele necesare pentru traiul de zi cu zi: hrană, căldură, îngrijire medicală, educaţie) şi răspunsul emoţional al acestora la nevoile copilului. Este posibil ca un copil să fie crescut în lux, dar cei din jur fie să nu fie disponibili pentru relaţii autentice cu copilul (caz în care acesta dezvoltă ataşament evitant) fie să fie „capricioși” în ceea ce priveşte cerinţele copilului: uneori îl pot asculta, consola, reasigura, alteori îl ignoră sau chiar îl ceartă că îi deranjează. În acest al doilea caz ataşamentul devine anxios, respectiv copilul se întreabă dacă nu cumva el are vreun defect care îi face pe părinţi ca uneori să îl respingă.
Odată ce devine adult, copilul cu ataşament anxios tinde să se poziţioneze în relaţii ca fiind inferior şi în nevoie de celălalt. Aceasta îl împinge spre a căuta o apropiere nesănătos de mare de partener(ă), îi limitează capacitatea de a se descurca independent, îl face să caute frecvente reasigurări, să se îndoiască mereu de sine şi să pună responsabilitatea propriei stări de bine interioare pe seama partenerului. Pentru a „cumpăra” atenţia constantă a celuilalt, anxiosul de multe ori începe să dea mai multă atenţie nevoilor celuilalt, care devin prioritare. Anxiosul aşteaptă mereu ceva de la celălalt, dar nu-şi comunică nevoile, şi – atunci când acestea nu sunt ghicite – suferă, dar în tăcere. În relaţiile sociale este de multe ori „people pleaser”, nu ştie să spună nu cererilor, uneori nerezonabile, alteori prea multe, ale celorlalţi şi ajunge supraîncărcat şi epuizat.
În cuplu anxiosul simte nevoia să fie mereu în contact cu partenerul(a), prin mesaje, telefoane şi insistenţa de a face totul împreună. De multe ori devine suspicios şi încearcă să controleze viaţa partenerului urmărind postările acestuia pe social media, controlȃndu-i mesajele din telefon, sau chiar făcȃnd crize de gelozie fără motiv. Pe de altă parte, teama de abandon îl face să accepte cam orice din partea celuilalt, inclusiv abuz, doar pentru a nu fi părăsit(ă).
Viaţa cu un partener de cuplu anxios este dificilă, tocmai pentru că cerinţele acestuia de contact permanent îl fac să fie perceput ca mereu în nevoie, şi mult prea „lipicios” în cuplu, iar momentele în care celălalt are nevoie de spaţiu personal (pentru hobby-uri proprii, pentru a se odihni sau a-şi gestiona propriile griji) sunt percepute catastrofal de un anxios.
Deşi în majoritatea cazurilor ataşamentul anxios se dobȃndeşte în copilărie, acesta poate să apară şi ca urmare a unor evenimente din viaţa adultă: doliul neîncheiat, separarea/divorţul care a lăsat urme traumatice, traiul în condiţii de mediu incerte (zone de război, instabilitate politică sau economică) sau factori neprevăzuţi cu impact negativ major.
Aş mai avea de făcut o clarificare: ataşamentul anxios nu este apanajul unui gen sau altuia, bărbaţii şi femeile pot să aibă în egală măsură aceste manifestări. În plus, ataşamentul anxios nu se manifestă doar în relaţiile de cuplu ci şi în cele de prietenie, de rudenie, chiar şi în cele profesionale. Semnele sunt dorinţa frecventă de a primi aprobare, tendinţa de a se supune oricăror cereri (normale sau exagerate), incapacitatea de a sta singur, temerile că persoana va fi exclusă, uitată, etc.
Ce e de făcut pentru o persoană care se recunoaşte în trăsăturile ataşamentului anxios?
Ei bine, aceasta are de lucrat cu sine în loc de a lăsa (psihologic) responsabilitatea partenerului de cuplu. Mai întȃi sunt de recunoscut aceste tipare în loc să fie ignorate sub diferite pretexte (aşa am văzut în familia mea de origine, aşa mi se pare normal, eu nu pot face altfel, etc).
Sunt de găsit rănile trecute şi de închis. Dacă e vorba de comportamentul părinţilor, e de înţeles că ei atȃt au putut, atȃt au ştiut … în locul revoltei ar trebui să se instaleze o compasiune matură, care să permită adultului să vadă că responsivitatea inegală a părinţilor li se datorează acestora şi nu copilului. Dacă e vorba de experienţe adverse, acestea sunt de închis – înţelegerea că o relaţie încheiată prin dispariţia (din viaţă sau din relaţie) a partenerului nu înseamnă că cel părăsit a fost mai puţin bun, ci că lucrurile se pot întȃmpla şi aşa uneori în viaţa. Sunt de parcurs etapele doliului sau ale doliului relaţional şi de recăpătat încrederea în sine.
De asemenea este de exersat auto-reglarea emoţională dar şi comunicarea deschisă cu partenerul, exprimarea sentimentelor şi a nevoilor. În acelaşi timp este de înţeles noţiunea de graniţă (limită) în relaţiile interumane şi de stabilit şi respectat atȃt graniţele personale cȃt şi cele ale partenerului. În plus, concentrarea pe devenirea şi succesul personal reduce nevoia de a primi totul de la celălalt. Greu şi nu rapid, dar în timp se poate face.
Pentru cei care au parteneri de cuplu cu ataşament anxios este util să înteleagă că multe din comportamentele acestora vin din situaţii trecute şi nu reprezintă critici la adresa relaţiei prezente. A încuraja partenerul în a discuta deschis problemele, a-i oferi asigurare şi confort emoţional în perioadele dificile, a-i explica că anumite stări personale nu au legătură cu relaţia ci ţin de conjunctură, a-i oferi reasigurări frecvente şi a fi extrem de deschis pot ajuta în reglarea celuilalt şi sunt benefice pentru evoluţia relaţiei.
Ca părinţi ar fi să ne asigurăm că suntem acolo pentru copil, întotdeauna şi nu doar cȃnd suntem odihniţi. Iar dacă uneori nu putem, avem de explicat acest lucru copilului (potrivit cu capacitatea lui de a întelege) şi nu să-l punem în faţa faptului împlinit. Şi mai avem de înteles că uneori e mai utilă disponibilitatea emoţională decȃt timpul petrecut făcȃnd curăţenie sau gătind mâncăruri perfect echilibrate nutriţional pentru cel mic. În plus ar fi să nu confundăm timpul efectiv petrecut cu copilul (în aceeaşi încăpere, dar cu gȃndurile în altă parte sau cu ochii în telefon) cu timpul de calitate, în care copilul este ascultat, face activităţi împreună cu părintele şi este încurajat. Acest din urmă timp, chiar dacă este mai puţin ca durată, are mult mai mult impact în dezvoltarea securizantă a micuţului.
