Unele relaţii de cuplu durează o viaţă, aşa cum se angajează cei doi în momentul recunoaşterii uniunii: “până ce moartea ne va despărţi”. Dar nu toate sunt aşa, iar ultimii ani arată o pronunţată tendinţă de reducere a numărului de relaţii de cuplu solide (rata divorţului în ţările cu cultură vestică variază între 30 şi 70%, cu alte cuvinte una sau două din trei căsătorii nu rezistă la proba timpului).
Unele relaţii se rup cumva de la sine, ca şi când s-ar dizolva, cei doi îşi pierd în aceeaşi măsură interesul şi, atâta vreme cât nu au de împărţit copii sau bunuri, despărţirea vine pe nesimţite şi lasă în urmă poate un gust amar, poate o doză de tristeţe, dar cam atât.
In cazul altor relaţii, după perioade mai lungi sau mai scurte de tensiuni şi certuri, cei doi decid că le va fi mai bine separat şi – de comun acord – întrerup viaţa de cuplu. Procesul este dureros pentru ambii, uneori însoţit de certuri, alteori doar de tristeţe şi de un sentiment al eşecului, dar este considerat ca inevitabil de cei doi şi este traversat – mai greu sau mai uşor – de ambii cam în acelaşi timp.
Mai există şi relaţii care se rup pentru că – aparent din senin şi fără nici un motiv – unul din parteneri a decis să părăsească relaţia. Aceasta vine ca o adevărată lovitură de trăznet pentru celălalt. Nu voi analiza aici care sunt cauzele şi nici dacă cel părăsit ar fi putut prevdea sau îndrepta lucrurile, ci mă voi referi doar la ceea ce se întâmplă cu cel părăsit (fie el bărbat sau femeie), prin ce trece şi cum ar putea proceda pentru a face această tranziţie mai puţin dureroasă.
Pierderea unei persoane prin separarea cuplului are multe simlarităţi cu pierderea resimţită în cazul decesului partenerului, de aceea în psihologie se vorbeşte despre doliul relaţiilor, despre etapele acestuia şi despre ce se poate face în fiecare etapă.
Aceste etape apar în toate situaţiile în care o relaţie de cuplu se destramă, şi sunt resimţite de ambii parteneri din relaţie. Intensitatea manifestărilor depinde de durata relaţiei, de soliditatea şi satisfacţia avută în cuplu, precum şi de particularităţile psihologice ale fiecăruia din cei doi parteneri. Este posibil ca etapele să fie în ordinea în care le voi prezenta în continuare (într-o serie de postari diferite), sau să fie uneori inversate, sau unele să se desfăşoare în paralel, dar toate aceste etape există. Chiar şi în cazul destrămării cuplurilor prin acord comun are loc un doliu al relaţiei, dar acest doliu se petrece în unele cazuri înaintea deciziei de separare. Pentru toţi cei care se despart este greu, dar parcă mai greu este pentru cei care au fost “părăsiţi pe neaşteptate”. Si în acest caz fiecare din cei doi trece prin procesul doliului relaţiei, dar cel care a iniţiat despărţirea a parcurs acest doliu în mare măsură înainte de a lua iniţiativa, în timp ce acel partner care află “din senin” despre separare este confruntat cu dificultatea de a parcurge singur procesul. Din acest motiv am ales să mă adresez aici celor care “au fost lăsaţi”, bărbaţi sau femei deopotrivă, deşi tot ce voi descrie este valabil, în mai mică sau mai mare măsură, pentru orice proces de doliu relaţional.
Prima etapă: Şocul
Tocmai ai aflat că partenerul de viaţă a decis să întrerupă relaţia. Ţi-a spus-o în fată, ţi-a lăsat o scrisoare, când ai venit acasa ai văzut că i-au dispărut obiectele personale sau te aşteaptă cu valizele la uşă şi te invită să pleci.
Iţi dă sau nu îţi dă explicaţii, nici nu prea contează pentru că tu oricum eşti parcă lovit de trăznet, nu poţi să procesezi această nouă realitate, ai simţurile şi mintea aproape paralizate, explicaţiile sunt înregistrate dar nu poţi nici să gândeşti argumente contra lor şi oricum nici nu ţi se dă ocazia.
Şi după un moment mai lung sau mai scurt destinat comunicării veştii, partenerul de cuplu dispare din peisaj şi tu te regăseşti singur (sau singură). Senzaţia e de îngheţare completă, parcă ai avea un coşmar … dar e realitatea.
Aceasta e prima etapă, cea a şocului, care poate dura de la câteva ore la câteva zile. Nu este nici pe departe o reacţie cu care oamenii să se confrunte de obicei, în consecinţă este extrem de greu de gestionat, dar este naturală, umană şi poate fi depăşită cu succes, deşi nu este deloc uşoară.
Ce să faci în etapa de şoc: să încerci să funcţionezi cât mai mult în zonele care nu au fost afectate de încheierea relaţiei. Este mult prea devreme pentru altceva în afara unei minime managerieri a activității rutiniere. Să continui să îţi faci igiena personală, să duci gunoiul, să cumperi pâine, să mergi la job şi acolo să încerci să îţi îndeplineşti măcar minimal sarcinile, să pregăteşti copilul pentru şcoală şi să îi controlezi temele (dacă a rămas cu tine), să scoţi câinele afară, să continui să înveţi pentru examen dacă ai unul în față…
Ce să nu faci în etapa de şoc:
- Să nu iei decizii care îţi vor afecta restul vieţii. Nu este momentul, şi în plus funcţionarea psihologică este departe de a fi optimă, aşa că amâna aceste decizii pentru o etapă ulterioară.
- Să nu încerci să intri în contact sau să argumentezi cu fostul partener. In această etapă nu ai suficientă claritate pentru a vedea ce e de făcut şi ce nu, nu ai nici capacitata de a argumenta sau negocia, aşa că mai bine evită contactul pentru momentul când ţi se vor clarifica gândurile şi emoţiile.
- Să nu arunci povara şocului tău asupra unor oameni dragi: copii sau părinţi. Există o puternică tendinţă de a revărsa suferinţa asupra celor mai apropiaţi în speranţa de a simţi o oarecare uşurare, dar ei nu pot rezolva doliul tău, pot cel mult să se umple şi ei de durerea ta (fără însă ca a ta să scadă în vreun fel). Ba chiar dimpotrivă, copii mai mici îşi vor asuma şi o vină a ruperii relaţiei, vină pe care nu o poartă, dar care îi va marca. In nici un caz nu îi spune copilului “mama/tatăl tău NE-a lăsat”, pentru că asta ar însemna să faci copilul să simtă că a contribuit (sau chiar că a fost cauza) eşecului relaţiei de cuplu. Dacă e să îţi anunţi apropiaţii, mai bine spune-o sec “X a plecat” şi nu continua să discuţi despre asta; ia-ţi nişte timp să te clarifici.
Pe cine să păstrezi în apropiere: pe cei care pot să te susţină fără cuvinte, poate cu o îmbrăţişare, sau care doar îti comunică tacit că sunt acolo pentru tine.
Pe cine să eviţi: pe toţi cei care vor să îţi ofere reţete magice sau încearcă să te forţeze să faci ceva ce nu ţi se potriveşte sau să sari etapele normale ale doliului relaţiei. Sunt destui care vor spune: “îţi e mai bine fără, de azi nu te mai gândi la el/ea”, “era un nenorocit/o nemernică, bine că ai scăpat, ar fi bine să te bucuri”, “ar trebui să îţi găseşti un alt partener de cuplu care să fie aşa şi aşa”. Să ne înţelegem: foarte probabil că toţi aceştia sunt bine intenţionaţi (nu toţi însă) şi ar vrea sincer să te ajute, dar nu prea ştiu cum să o facă şi atunci recurg la şabloanele citate anterior. În consecință, cel mai bine ar fi – în loc să îi consideri rupţi de realitate, lunatici, sau chiar duşmani – să le mulţumeşti pentru că încearcă să te ajute şi sa le spui clar care este ajutorul de care ai nevoie în această etapă. Poate fi un mic suport la job, poate fi găzduirea copilului la un prieten pentru câteva zile, sau poate să fie doar rugămintea de a te lăsa puţin să te aduni înainte de a trece la pasul următor. Cei mai mulţi – aceia care vor sincer să fie de ajutor – vor aprecia faptul că le spui exact de ce ai nevoie şi vei fi surprins să vezi că te vor însoţi probabil în toate etapele doliului, nu intruzivi ci suportivi.
