Despre ce şi pe cine putem schimba

Mulţi dintre noi au avut măcar o experienţă neplăcută în viaţă cu cineva de care ne-am apropiat, le-am văzut nişte lipsuri dar am primit promisiunea că aceştia se vor schimba – şi nu au făcut-o. Sau ne-am imaginat că îi vom putea schimba noi – şi nu am reuşit. Cu cȃt persoana ne-a fost mai apropiată, cu atȃt dezamăgirea a fost mai mare şi a fost mai adȃncă rana produsă de faptul că nimic nu s-a schimbat şi – pe cale de consecinţă – după ce am investit destul de mult timp şi energie în respectiva persoană, a fost nevoie să punem capăt relaţiei, cu toată durerea asociată unei astfel de situaţii. Ba mai mult, pe lȃngă sentimentul de frustrare am păstrat şi o doză de furie la adresa persoanei în cauză, pentru că ne-a înşelat aşteptările.

Deşi toate aceste sentimente sunt de înţeles, nu neapărat ele sunt şi legitime. Asta pentru că în cele de mai sus s-a pornit de la o premisă greşită, şi anume că acţiunea din exterior poate schimba o persoană, sau că o cerere mai mult sau mai puţin imperativă, mai mult sau mai puţin îndreptăţită din partea altcuiva va produce schimbarea.

Răspunsul la asta cred că este cel mai bine oglindit de o glumă des folosită în psihoterapie: “De cȃţi psihologi este nevie pentru a schimba un bec? De unul singur – dar şi becul trebuie să vrea să se schimbe!“

Cam acesta este răspunsul. Nu putem schimba o altă persoană. Nu putem să o facem nici dacă i-o cerem, nici dacă ne propunem să o manipulăm pentru a se schimba. Singura persoană pe care o putem schimba suntem noi înşine. În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi, sub controlul nostru este un singur lucru – distanţa pe care o păstrăm în raport cu aceştia. De fapt, atunci cȃnd cineva pleacă cu aşteptarea nerealistă că va schimba pe altul, în final ceea ce va face va fi să se îndepărteze – pentru că schimbarea nu se va produce şi, după ce s-au cheltuit multe resurse pe încercarea sortită eşecului – se va ajunge la distanţare; din păcate după ce s-a acumulat destulă suferinţă.

Este bine să fim atenţi la acest lucru, mai ales cȃnd este vorba de a stabili relaţii profunde şi apropiate. Nu, nu este o pledoarie spre distanţare de oameni în general, pentru că nu este de loc o soluţie adaptivă; este vorba de a vedea dacă acele lipsuri pe care le sesizăm la ceilalţi sunt acceptabile pentru noi sau nu, dacă putem trăi cu ele contrabalansate de calităţile persoanei în cauză sau dacă acele lucruri nu sunt cumva intolerabile pentru noi; dacă sunt, atunci e bine să nu intrăm în relaţie din capul locului.

Ce este şi ce nu este tolerabil variază foarte mult de la o persoană la alta: pentru unii lipsa de punctualitate este greu de dus, pentru alţii dezordinea, pentru alţii lipsa iniţiativei, pentru alţii chiar un simţ al umorului nedezvoltat poate reprezenta un “păcat capital”. Pȃnă la urmă toţi suntem diferiţi şi fiecare are setul propriu de valori, şi este perfect în regulă să fie aşa.

Bine, bine, o să îmi spuneţi, dar ştiu atȃtea cazuri cȃnd un eveniment sau o persoană au schimbat-o pe alta! Iar răspunsul meu este da, cu siguranţă oamenii se pot schimba, uneori foarte mult – cu condiţia să îşi dorească să se schimbe. Dacă cineva vrea să se schimbe, da, acestora le putem fi de ajutor: fie oferindu-le modele demne de urmat, fie întărindu-le ceea ce au făcut pozitiv, oferindu-le empatie în lupta lor proprie, fiindu-le alături cȃnd le este mai greu – şi dacă aveţi ocazia şi simţiţi că aveţi disponibilitate pentru asta, este de multe ori un mare ajutor pentru ceilalţi. Dar nu trăiţi cu iluzia că acest sprijin al dumneavoastră este suficient pentru a schimba o persoană care nu îşi doreşte să o facă.

Uneori ne dorim schimbarea celorlalţi pentru că, dacă ei ar fi altfel, atunci viaţa noastră ar fi mai uşoară. In această situaţie cel mai bine ar fi să ne întrebăm dacă de fapt nu este ceva de schimbat la noi înşine. Dacă cineva este supraîncărcat de sarcini şi cereri din partea celor din jur, în loc să îşi dorească de la aceştia să îşi facă partea de treburi poate că e cazul să se gȃndească serios să înveţe să spună “nu”. Dacă cineva simte că nu este suficient respectat, poate că este cazul să se întrebe ce face el însuşi pentru a se respecta pe sine şi a induce acest respect la ceilalţi. Dacă cineva este abuzat, este momentul să facă un efort pentru a ieşi din rolul de victimă.

De fapt dacă te schimbi pe tine se schimbă şi răspunsul celorlalţi, şi un al doilea caz în care se poate spune că “X l-a schimbat pe Y” este acelea care de fapt se poate formula ca: “X s-a schimbat iar Y şi-a modificat comportamentul ca răspuns la schimbarea lui X”.

E drept că există schimbări la copii sub influenţa părinţilor. Dar aici este vorba de cu totul altceva, este vorba de procesul de creştere şi dezvoltare, de maturizare şi educaţie. Evident că părinţii, educatorii, adulţii din apropiere sau prietenii de aceeaşi vȃrstă influenţează modul în care se dezvoltă copilul. Dar odată ce acesta a ajuns matur, deja se schimbă numai dacă o doreşte. Plus că doar dorinţa nu e suficientă, schimbările antrenează destul de multă muncă, cu atȃt mai multă cu cȃt sunt mai de profunzime şi cu cȃt durata în care persoana a fost altfel a fost mai lungă. Nu e uşor, dar cu siguranţă se poate, iar o schimbare pozitivă se dovedește a fi meritat pe deplin efortul depus.

Dar oare ce putem schimba? (Cred că e clar deja că acest “ce” se referă la noi înşine) Se pot schimba extrem de multe comportamente. Se pot schimba reacţiile emoţionale dezadaptive. Se pot schimba elemente care ţin de filozofia de viaţă şi de modul în care omul se percepe în raport cu sine, ceilalţi şi lume în general. Se pot dezvolta sisteme de valori mai sănătoase. Se pot schimba modelele dezadaptive de interacţiune socială. Se pot schimba stilul de viaţă, gradul de fericire, se poate renunţa la complexe, se poate ieşi din rolul de victimă, se pot vindeca traumele timpurii … lista poate continua cu multe altele.

Ce se schimbă mai puţin este personalitatea – temperamentul în primul rȃnd, care este cel mai determinat biologic; nu se pot schimba elementele de biochimie neurală care dau neurodiversitatea (printre exemple fiind ADHD, elemente de spectru autist, unele elemente de depresie derivȃnd dintr-o biochimie deficitară). Aici mai degrabă se poate vorbi de o flexibilizare care apare odată cu maturizarea, de ţinerea în frȃu a unor excese şi compensare a unor deficienţe. Uneori este nevoie şi de medicaţie de compensare, şi da, uneori aceasta e de luat toată viaţa, aşa cum cei care au probleme cardiovasculare iau toata viaţa medicamente pentru reglarea tensiunii arteriale. Dar, de exemplu, un coleric va rămȃne probabil toată viaţa coleric, doar că îşi va mai tempera din izbucniri odată ce se maturizează.

Din nou, revin prin a spune că şi acele lucruri care nu se schimbă sunt de luat la pachet cu toate calităţile persoanei în cauză. Fiecare dintre noi are de privit la întreg, şi de decis dacă există destule calităţi, dacă acestea sunt suficiente încȃt să compenseze defectele sau dacă nu ar fi mai bine să ne lăsăm un spaţiu suficient de mare în raport cu persoana care are unele caracteristici care pentru noi sunt intolerabile. Sau dacă nu este ceva ce putem schimba în noi înşine pentru a obţine răspunsuri diferite din partea celorlalţi.