Despre a fi singur sau în cuplu – există oare o variantă “bună” şi una “rea”?

Vreau să abordez frontal una din temele controversate şi mai rar abordate public, dar deseori subiect de discuţie în familiile tinerilor şi – mai des chiar – subiect de suferinţa pentru multe persoane.

Este vorba de aparenta “inabilitate” a unor oameni de “a-şi găsi” un partener de cuplu. Am folosit ghilimelele pentru că, pe de-o parte ,”inabilitatea” în cauză este de fapt lipsa dorinţei unor persoane de a face acest lucru şi, pe de altă parte, pentru că “a-ţi găsi” un partener(ă) romantic(ă) pare să fie (în ochii celor care dau “sfaturi”) un fel de mers într-un mall şi încercat pantofi pȃnă se potriveşte o pereche.

Aşa că hai sa începem cu fapte obiective.

Mai întȃi, nevoia de găsire a unui partener de cuplu şi imperativitatea menţinerii cuplului “pȃnă ce moartea ne va despărţi” este legată de epoca în care femeile nu aveau dreptul de a deţine o proprietate sau bani, nu aveau locuri de muncă iar diviziunea muncii între sexe era bine definită. Într-o astfel de societate, femeia era împinsă spre căsătorie (cu atȃt mai repede cu atȃt mai bine) şi apoi spre “a îndura, a fi înţelegătoare, a face compromisuri”, nu de alta dar altfel nu ar fi avut vreun loc în lume (de unde şi adevăratul stigmat reprezentat de eticheta de “fată bătrȃnă”). Dar cum doar “educarea” femeilor ar fi fost imposibil să menţină structura societăţii, şi bărbaţii au fost formaţi în acest sens, prin presiunea de a “nu compromite” femeia, de a fi consideraţi rataţi dacă sunt înşelaţi, prin blamul divorţului aruncat în egală măsură asupra celor doi. Cum societatea actuală oferă ambelor sexe posibilitatea de independenţă materială, nevoia de a fi în cuplu pentru că “aşa e în firea lucrurilor” a dispărut – a dispărut din punct de vedere practic, dar nu şi din punct de vedere al normelor sociale, care de obicei sunt afectate de inerţie şi se ajustează la mulţi ani după ce situaţia de fapt s-a schimbat. Deci, una la mȃnă, nevoia de a-şi găsi un soţ/soţie nu mai este un imperativ economic; ba mai mult, chiar şi părintii singuri sunt de multe ori extrem de bine echilibraţi material.

În al doilea rȃnd, biologia speciilor impune procrearea, deci toţi oamenii sunt înzestraţi cu un impuls sexual. Cum la nivelul unei societăţi închegate nu poate funcţiona regula junglei, satisfacerea impulsurilor biologice a fost canalizată prin norme sociale către realizarea de cupluri stabile. Lucrurile sunt mult mai complexe decȃt atȃt, pentru că un cuplu e mai mult decȃt o uniune sexuală, implică şi valori şi aspiraţii comune şi un proiect de viaţă la care cei doi să se angajeze, dar faptul rămȃne că în interiorul fiinţelor umane există această aspiraţie de a găsi o persoană cu care să îşi împartă viaţa. Deci, doi la mȃnă, nevoia interioară de un partener de cuplu există şi nu poate fi pusă la îndoială.

În al treilea rȃnd, a fi în cuplu aduce de obicei în discuţie şi apariţia copiilor, şi aici apare o problematică semnificativă legată de faptul că perioada biologică în care creierul este mai activ şi mai plastic, deci mai adaptat pentru a realiza avansuri semnificative în cariera profesională coincide cu vȃrsta optimă pentru a avea copii; ori, cȃt de mult am dori noi să spunem că omul modern le face pe toate, nevoile copilului ar trebui să primeze şi părinţii să îşi aloce timp suficient pentru acesta. Cum ziua nu are mai mult de 24 de ore, mai greu e de gȃndit că o persoană poate avea şi un copil şi va deveni în aceeaşi perioadă şi manager de top într-o companie multinaţionala. Rezultatul este că – la nivel statistic – multe cupluri amȃnă apariţia copiilor (şi, de multe ori, şi căsătoria sau chiar intrarea într-o relaţie romantică serioasă) după vȃrsta de 35 de ani, dedicȃndu-şi prima tinereţe construirii carierei. Deci, trei la mȃnă, societatea recunoaşte deja această alegere, iar presiunea pe “a face copii pana la 25 de ani” s-a redus mult.

Iată că omul modern este acum practic în dificultate de alegere: între independenţă materială, care antrenează independenţa alegerilor şi facilitează individualismul promovat de societatea vestică actuală şi nevoia (în primul rȃnd psihologică) de apropiere umană de o altă persoană, care să devină semnificativă. Între cele două tendinţe opuse există destul de mult echilibru, deci nu există o alegere “bună” şi una “rea”. Asta nu înseamnă că fiecare persoană nu va ajunge la un moment dat să facă această alegere şi … că oricum orice alegere ar face, aceasta implică unele părţi avantajoase şi altele … mai puţin.

A fi în cuplu înseamnă a avea satisfăcute nevoile de apropiere umană, de tandreţe, de romantism, cele sexuale şi a avea impresia (nu întotdeauna bazată pe realitate) că ai cu cine să te ajuţi în perioadele grele. Pe de altă parte înseamnă adaptare la prezenţa celuilalt, reducerea opţiunilor personale, negociere şi compromis constructiv. A fi singur înseamnă libertate de alegere, posibilitatea de a-ţi dezvolta propriile interese, timp mai mult pentru activităţi sociale, dar şi imperativul de a fi autonom, inclusiv (şi mai ales) emoţional precum şi nevoia mult mai mare de un cerc social care să suplinească lipsa unui partener de cuplu.

Deci pȃnă la urmă cum este bine?

Răspunsul este foarte simplu: este bine aşa cum îşi doreşte o persoană în perioada respectivă de viaţă.

Sunt persoane care întȃlnesc parteneri cu care se simt suficient de motivate să întemeieze un cuplu, apoi o familie, inclusiv cu copii, şi care îşi găsesc împlinirea în asta, şi este bine.

Sunt şi persoane care au un vis profesional şi care muncesc zi de zi pentru a-l împlini; în viaţa lor nu prea mai există loc pentru alte preocupări şi … şi aşa este bine.

Sunt şi persoane care adoptă opţiuni diferite în perioade de viaţă diferite: încep prin a da un deceniu carierei, apoi decid să aibă (nască sau adopte) un copil şi să se dedice familiei (ca părinte singur sau în cuplu) şi ulterior, după ce copilul a devenit autonom, să revină la propria independenţă.

Toate aceste opţiuni sunt corecte atȃta vreme cȃt persoana se simte împlinită în decizia luată.

Cȃnd nu e bine?

Nu e bine atunci cȃnd o persoană alege un partener de cuplu din motive complet greşite: pentru că are bani, pentru că îi oferă o poziţie socială, pentru că nu ştie să facă treburi casnice, pentru că a fost dorinţa părinţilor sau pentru că se simte stigmatizată de societate pentru că este celibatară, şi aşa mai departe (am mai scris despre nevoile pe care ar trebui să le îndeplinească funcţionarea într-un cuplu aici). Astfel de persoane vor “vȃna” efectiv o persoană dispusă să se căsătorească, unele femei chiar folosesc o sarcină pentru a convinge partenerul în timp ce destui bărbaţi ies să îsi “cumpere” o soţie folosind beneficiile materiale. Nu e bine nici cȃnd o persoană alege sa fie parte a unui cuplu cȃnd se simte nesigură pe capacitatea proprie de a reuşi în viaţă şi vede partenerul/partenera ca pe o cȃrjă. Nu e bine cȃnd cineva este “legal” parte a unui cuplu dar de fapt este singur, sau chiar suportă violenţă şi abuz doar pentru a-şi păstra eticheta de “familist”.

Nu e bine nici cȃnd o persoană alege să fie singura pentru că îi este frică de eşec, îşi imaginează că orice potenţial partener(ă) este doar în căutare de avantaje materiale, sau cȃnd persoana în cauză se “îngroapă” în sarcini de servici pentru că nu vrea să se confrunte cu faptul că de fapt şi-ar dori sa fie în cuplu dar fie nu a întȃlnit persoana potrivită fie a fost într-o serie de relaţii toxice şi îşi imaginează că nu există alternativă. Nu e bine cȃnd singurătatea auto-impusă rezultă din răni emoţionale neadresate sau din inhibiții rezultate din traumă.

Fapt este că există în societatea actuală suficient de multe persoane singure care au o viaţă împlinită şi plină de satisfacţii; a pune presiune pe acestea, a le asocia stigmatul “tu nu ai un prieten/prietenă” este extrem de păgubos, iar aceste persoane ar fi bine să înveţe să ignore astfel de critici, pentru că nu li se potrivesc. Pe de altă parte nici persoanele care au ales sa fie în cuplu şi au renunţat la o carieră de top pentru a avea copii şi armonie familială nu sunt de criticat – nu sunt persoane cu orizont îngust ci persoane care au făcut o alegere potrivită pentru ele. De fapt această infinită listă de posibilităţi oferite de nivelul economic de dezvoltare actual lasă loc unei persoane şi pentru a opta la începutul vieţii pentru familie iar spre maturitate către independenţă, sau invers.

Da, este bine oricum … cu condiţia ca fiecare să îşi asume opţiunea, să se pună în valoare în cadrul definit de această alegere şi să nu sufere (la vedere sau ascuns, conştient sau la nivel inconştient) pentru că nu este în “cealaltă tabără”. Dar este greşit ca cineva să îşi inhibe dorinţele profunde, personale, pentru a se conforma fie unei scheme considerate de succes social fie uneia diametral opuse, pentru că doreşte să protesteze sau se teme de necunoscut.

Iar despre ce spune societatea? Cui îi pasă, mai ales că “societatea” nu este un ceva uniform, omogen, ci mai degrabă un conglomerat cultural care permite la ora actuală o gamă de alegeri – care toate pot fi bune, pentru o anumită persoană, într-o anumită etapă a vieţii sale.