Uneori, fie în cabinet fie la persoanele pe care ajung să le cunosc în alte situaţii, pot identifica semne de traumă, deşi la prima vedere nimic din trecutul sau prezentul persoanei nu justifică acest lucru, chiar la o investigare mai minuţioasă.
În multe din aceste cazuri este vorba de trauma generaţională, respectiv de trauma transmisă pe linia ascendenţei familiale.
De fapt psihologia foloseşte doi termeni distincţi pentru aceste fenomene.
Primul este trauma intergeneraţională, care se referă la efectele unei traume trăite de părinţi asupra descendenţilor direcţi, respectiv a copiilor.
Această influenţă este duală. O parte din ea se regăseşte la nivel biologic. Studiile recente de epigenetică au arătat că trauma nu poate influenţa ADN-ul unei persoane, dar este posibil să influenţeze modul în care genele se exprimă. Cu alte cuvinte copiii unor părinţi supuşi la un factor stresor major vor avea codificat un răspuns care le-ar permite să fie biologic mai bine adaptaţi la prezenţa acestui stresor – chiar dacă acesta nu se mai manifestă în generaţia copiilor. De exemplu copiii mamelor care au trăit în timpul sarcinii evenimente traumatice (Holocaustul, crimele împotriva unor grupuri minoritare în diferite părţi ale lumii, atacuri teroriste, foamete) au fost găsiţi a avea niveluri hormonale similare cu ale unei persoane care a trăit direct o traumă externă [1]. Fără a intra în detalii care nu ţin de specialitatea mea, vreau să arăt ca uneori psihologii au de tratat traume care cumva au fost “înmȃnate” biologic de către părinţi, fără vreo intenţie conştientă.
O a doua parte de traumă este de natură psihologică. Părinţii care sunt traumatizaţi au manifestări specifice: parţială “absenţă” din lumea concretă familială, temeri, angoase, depresie sau, tot ca răspuns la traumă, pot dezvolta ostilitate, furie, accese de violenţă. Chiar dacă acestea nu sunt îndreptate asupra copiilor, ele au un efect asupra creşterii şi dezvoltării acestora, şi aşa apare trauma intergeneraţională psihologică.
Acest tip de traumă este mai uşor de identificat, pentru că cei care vin în terapie de obicei îşi pot aminti momentele cȃnd părinţii nu le-au fost aproape, au fost neresponsivi emoţional, nervoşi, absenți, etc. Nu este uşor de lucrat cu trauma intergeneraţională, dar cel puţin aceasta este “la vedere”, de cele mai multe ori.
Trauma transgeneraţională se referă la ceea ce se transmite celor care nu sunt descendenţi direcţi ai persoanelor traumatizate. Dacă privim la o persoană cu traumă transgeneraţională e posibil să găsim evenimentul traumatic la generaţia bunicilor (sau la un unchi, matuşă, văr, etc.) sau şi mai departe în arborele genealogic, mergȃnd uneori multe generaţii (cum este cazul traumei unor grupuri minoritare abuzate în decursul istoriei).
De multe ori informaţia asupra traumei iniţiale s-a pierdut în istorie. Alteori … a fost “făcută pierdută”, “îngropată” sub forma unui secret de familie. Societatea tinde să facă acest lucru, şi aşa, de exemplu, o rudă alcoolică este trecută sub tăcere, considerată “moartă şi îngropată”, nu se mai vorbeşte despre ea, dar manifestările traumei se văd la nepoţi sau strănepoţi. Dacă în familie a avut loc un eveniment considerat ruşinos (un viol, o sinucidere, o condamnare penală) tendinţa este în multe cazuri de a nu mai pomeni evenimentul sau persoana. Pe de altă parte faptul că anumite lucruri s-au întȃmplat lasă o urmă, iar aceasta se reflectă în comportamentul descendenţilor.
Cum se întȃmplă acest lucru? O să dau cȃteva exemple, acestea nefiind nici pe departe singurele.
Să presupunem că un copil şi-a pierdut unul din părinţi prin sinucidere, sau că acesta a fost arestat în timpul prigoanelor comuniste, şi a decedat în închisoare. Evident că acest copil va suferi o traumă majoră, se va simţi nedreptăţit pentru că şi-a pierdut părintele, va deveni neîncrezător în oameni şi lume în general, frustrat, furios, de multe ori evitant social, etc. La rȃndul său va avea copii pe care îi va creşte cu valori similare, şi aşa mai departe. La un moment dat unul dintre descendenţi va încerca să îşi explice de unde au apărut aceste manifestări la el însuşi; dar între timp despre părintele pierdut undeva în istoricul persoanei nu se mai vorbeşte, pentru că familia actuală se ruşinează cu asta, sau pentru că – dacă situaţia este mai sus în arborele genealogic – descendenţii nici nu au mai primit această informaţie, deci nu au cum să o dea mai departe.
Uneori aceste “secrete” de familie ajung secrete pentru că cei care au trăit evenimentul traumatic nu pot să-l gestioneze altfel decȃt izolȃndu-l, nemenţionȃndu-l. Dacă un cuplu de părinţi a pierdut un copil de vȃrstă fragedă e posibil să nu mai vorbească despre el, iar un nou copil nici nu va şti ce s-a petrecut. Pe de altă parte va simţi efectele traumei – va avea părinţi supraprotectivi, temători, nesiguri, şi se va întreba mereu ce i-a făcut să fie aşa. Mai mult, dacă dispariţia primului copil s-a întȃmplat cȃnd al doilea era foarte mic (sugar) e posibil ca părinţii să nu-l pomenească pe primul în prezenţa celui de-al doilea, iar acesta din urmă să nu-şi poată explica unele manifestări din familie. Aşa că va creşte cu această confuzie şi la rȃndul său va fi un părinte confuz, transmiţȃnd trauma mai departe.
Dacă trauma familială este negată, ascunsă, acest lucru împiedică integrarea, şi în final vindecarea acesteia. Dacă a avut loc o dispariţie neaşteptată a unui membru din familie, în circumstanţe considerate fie ruşinoase fie periculoase (cum ar fi încarcerarea pe motive politice sau decesul în urma unor tulburări psihice majore, despre care există teama că ar putea “păta” onoarea descendenţilor), doliul pentru această persoană rămȃne nerezolvat iar consecinţele acestuia se propagă asupra multor generaţii de urmaşi care se simt mereu nedreptătiţi, furioşi, sau dimpotrivă, se simt complexaţi, sau chiar subconştient obligaţi să repare lucrurile.
Uneori nu este vorba de evenimente punctuale, cum sunt cele descrise mai sus. La originea traumei transgeneraţionale pot fi fenomene cronice cum este abandonul, abuzul sau violenţa familială. Copiii care au crescut cu traumă de abandon vor fi la rȃndul lor părinţi deficitari – fie vor repeta comportamentul traumatic fie vor supra compensa, comportȃndu-se exact invers, dar tot excesiv – şi aşa se întȃmplă ca, deoarece copiii tind să “nege” comportamentul părinţilor, această adevărată întoarcere de 180 de grade să conducă la similarități care sar o generaţie. Privind în urmă, vom găsi copii cu aceleaşi probleme ca şi bunicii lor, şi dacă am avea tot istoricul am vedea poate că acelaşi lucru s-a întȃmplat cu stră-stră-bunicii, în timp ce părinţii sunt asemenea străbunicilor.
Uneori această transmitere transgeneraţională se datorează nepăsării. Nu uneia venită din rea intenţie de cele mai multe ori, ci nepăsării venite din incapacitatea unei persoane traumatizate de a se ocupa de altceva decȃt de ea înşăşi. Alteori transmiterea traumei este făcută cu cele mai bune intenţii – undeva în trecutul familial s-a ajuns la concluzia (intenţionată sau legată de presiunile sociale) că cel mai bun lucru pentru urmaşi este să fie protejaţi prin păstrarea secretelor considerate ruşinoase sau umilitoare. Dar … să ne aducem aminte că ceea ce s-a întȃmplat în trecut poartă numele de eveniment traumatic, în timp ce trauma reprezintă impactul emoţional al evenimentului traumatic, iar acesta nu poate fi ţinut secret, el se manifestă în tot comportamentul persoanelor, le influenţează afectivitatea dar şi cogniţia, prin modul în care îşi reprezintă lumea dar şi propria capacitatea de a reacţiona în diferite situaţii.
Se poate întrerupe acest lanţ traumatic transgeneraţional? Din fericire da; de fapt trauma se transmite în familii la descendenţi pȃnă cȃnd unul dintre aceştia ia decizia să întrerupă lanţul. Despre cum se poate face acest lucru însă, voi discuta într-o postare viitoare.
- Wolynn, M. (2017). It didn’t start with you: How inherited family trauma shapes who we are and how to end the cycle. Penguin Books
