Într-o postare anterioară am descris trauma transmisă în familii, de la o generaţie la alta, şi am promis sa revin cu elemente legate de modul în care poate fi întrerupt acest adevărat “lanţ al suferinţei” transmis de la o generaţie la alta.
Este de spus de la bun început că nu există soluţii unice, pentru că şi situaţiile traumatice pot fi diferite dar, mai ales, pentru că modul de transmitere şi persoanele afectate de trauma inter- şi trans-generaţională sunt diferite. Cu toate acestea există întotdeauna anumite etape de parcurs pe drumul vindecării.
Primul lucru ar consta în identificarea şi acceptarea manifestărilor traumatice la propria persoană. A trece de la “aşa sunt eu” la a observa manifestări dezadaptive este un pas important. Poate fi vorba de dificultăţi ale unei persoane de a se angaja emoţional, sau de a-şi controla emoţiile negative, sau de a resimţi emoţii pozitive, poate fi vorba de probleme de relaţionare sau de autosabotare, poate fi vorba de gȃnduri sau imagini asupra lumii care sunt distorsionate – sau de un întreg ansamblu de astfel de elemente. Primul pas este ca persoana să accepte că le are în prezent şi că doreşte să schimbe lucrurile, respectiv să accepte că nu este nevoie ca toată viaţa să poarte după sine aceste manifestări dezadaptive.
Al doilea pas ar fi cel al căutării rădacinilor traumei, respectiv a identificării evenimentului traumatic, sau a seriei de evenimente cu potenţial traumatic din istoria personală sau cea familială. Deja de aici lucrurile devin destul de complicate, pentru că uneori este evidentă sursa (un părinte care a fost traumatizat şi nu a mai fost disponibil pentru propriul sau urmaş), alteori este vorba de evenimente ascunse sau uitate de istorie.
Poate fi vorba de un abandon, real sau imaginar, în ultimul caz fiind vorba, de exemplu, de abandonul perceput de un copil care a crescut cu bunicii pentru că părinţii nu au avut obiectiv timpul de a sta cu copilul, dar au şi dorit să îi ofere acestuia unele avantaje cum ar fi aer curat, un loc in care să poată să zburde, mȃncare sănătoasă, etc. Poate fi vorba de părinţi care s-au sprijinit pe proprii copii pentru că au fost copleşiţi de problemele personale, pe care n-au ştiut a le rezolva altfel. Poate fi vorba de o tragedie de familie, un deces neaşteptat, care a lăsat în urmă un doliu neterminat. Pot să fie “secrete de familie” legate de “onoare” (să nu uităm că acum cȃteva decade un copil conceput în afara căsătoriei era “o ruşine” iar o mamă singură era deseori stigmatizată), sau secretele se pot datora incapacitătii adulţilor de a le gestiona, drept pentru care au preferat să nu vorbească despre ele.
Poate că cel ce caută sursele traumei va avea destul de mult de investigat. In această adevărată “muncă de detectiv” este de ajutor să îşi vadă propriile simptome din afară şi să se autocaracterizeze: “Mă comport ca o persoană care se teme că oricȃnd i s-ar putea întȃmpla un accident. Oare unde în istoria familiei cineva chiar a avut un accident, sau a fost victima unor catastrofe naturale, sau a fost victimă de prigoană politică, sau a avut o întȃmplare tragică pe care nu o putea anticipa?”. Sau: “Mă simt veşnic trist, ca şi cȃnd aş fi pierdut sau aş fi pe cale să pierd ceva sau pe cineva – oare exista o astfel de “dispariţie” în familia mea, una despre care nu s-a discutat niciodată?”. Sau: “Mi se pare că îmi învinovățesc partenerul(a) de cuplu de anumite lucruri, fără însă a avea baze reale, oare nu cumva am moștenit neîncrederea tatălui sau a mamei în soţ/soţie, parteneri care cumva i-au făcut să se simtă înşelaţi, trădaţi?”. Exemplele pot continua; de menţionat că această căutare este uneori greu de făcut de unul singur, şi poate că un terapeut ar fi de folos în scurtarea şi limpezirea procesului.
Odată ce a fost identificat evenimentul traumatic, procesul vindecării poate începe. În anumite cazuri e vorba de integrarea unor situaţii nefericite – de exemplu un deces prematur şi neaşteptat. Cazul ar fi să fie adus la lumină iar travaliul de doliu ar fi cel al găsirii unui înţeles al acelui deces, pentru a integra persoana dispărută în tabloul familial şi a da un sens nu doar decesului ci şi vieţii acelei persoane.
Alteori este vorba de o încărcătură de “ruşine familială” – aici primul lucru de văzut ar fi că ceea ce era considerat dezonorant acum cȃteva generaţii acum poate părea ceva normal. Uneori această “dezonoare” rămȃne (de exemplu criminalitatea unui membru de familie), şi ceea ce este de făcut este delimitarea personală de ceea ce l-a adus pe celălalt la astfel de fapte: e important de reţinut că “păcatele” părinţilor, sau strămoşilor nu trebuie să fie plătite de descendenţi; ceea ce au de făcut aceştia este să ducă o viaţă onorabilă şi să-şi dezvolte valorile proprii, lăsȃnd deoparte povara vinei pentru greşelile altora.
Există şi situaţii în care în ascendenţa familială a existat multă suferinţa: în cazul acesta onorarea celor care au avut o viaţă grea se face prin a-şi construi o viaţă de care aceştia ar putea fi mândri, şi nicidecum suferind la fel sau căutȃnd inconştient un mod de a-i răzbuna (atenţie, nu mă refer aici la a face dreptate retroactiv cȃnd acest lucru este posibil social şi legal, mă refer la manifestările traumei psihologice concretizate în tristeţe, furie, deznădejde sau violenţă).
Uneori e vorba de poverile puse pe umeri copiilor de proprii părinţi – în acest caz este importantă clarificarea între “eu” şi “mama/tatăl meu”. Aceste graniţe sunt de impus – ne putem ajuta părinţii în multiple moduri practice, dar nu este corect să ne dedicăm viaţa unei dependenţe psihologice de părinţi care ne încarcă cu nefericirea lor. Ce putem face este să îi încurajăm să îşi identifice şi apoi vindece propriile traume, dar nu îi facem nicidecum mai fericiţi propagȃnd această traumă în viaţa personală. Uneori aceste poveri sunt de respins pur şi simplu: cu blȃndeţe, cu diplomație, dar tot de respins in final.
De multe ori trauma transgeneraţională este legată de condiţii materiale precare – teama de sărăcie poate conduce la comportamente care se întind pe o paletă foarte largă de exprimări, de la a fi chibzuit financiar la a nu-şi permite nimic, de teama “risipirii banilor” sau dimpotrivă, la tendinţa de a cheltui excesiv pentru a supracompensa privaţiunile din copilăria proprie, sau din copilăria altor membri din ascendenţa familială. Şi aici este de făcut o distincţie – poate că în trecut au fost condiţii economice dificile, poate ca au fost crize economice, sau persoanele au avut munci care nu au adus suficient venit; ce poate face persoana actuală este să îşi examineze abilitățile proprii şi să îşi lege securitatea materială şi regimul de cheltuieli de situaţia prezentă, nu de una din trecut.
Poate că cineva îşi priveşte propriile alegeri în ceea ce priveşte partenerul(a) de cuplu şi regăseşte tipologia unui părinte abuziv. Poate că în copilărie această persoană a observat suferințele celuilalt părinte şi şi-a dorit să îl/o protejeze, fără să poată; aşa că, la rȃndul său, tinde să aleagă un partener similar părintelui abuziv pentru a îndrepta simbolic răul făcut mamei/tatălui. Şi aici e de făcut distincția între persoana în cauză şi părintele nedreptăţit. Cea mai bună susţinere pe care o poate da un copil unui astfel de părinte este empatia şi suportul actual, dar nicidecum nu îl ajută punȃndu-se în situaţii similare doar pentru a împărtăși aceeaşi durere, din motive de loialitate inconștientă.
Exemplele de mai sus sunt doar atȃt: exemple. Varietatea situaţiilor este extrem de mare, dar cu siguranţă în fiecare situaţie se pot găsi soluţii. Nu unele rapide, nu uşor de realizat, nu unice, dar angajarea pe această cale cu siguranţă va aduce, în timp, beneficii la nivel psihologic.
Notă: mai multe informaţii despre trauma transgeneraţională se găsesc în literatură, una din cărţile pe care eu le consider foarte valoroase este: Wolynn, M. (2017). It didn’t start with you: How inherited family trauma shapes who we are and how to end the cycle. Penguin Books
3 comentarii
Foarte frumos și interesanta articol!
Mulțumesc!
Bună ziua! Sunt interesata și știu ca trec prin asa ceva? Care este procesul de vindecare transgenerational?