Despre “tinerii din ziua de azi” şi cum sunt ei diferiţi

Desigur ca toată lumea a auzit expresia „tinerii din ziua de azi”, rostita uneori ca un reproş, alteori cu admiraţie. De multe ori ne lovim de aceste diferenţe între generaţii, care sunt reale şi despre care am mai scris şi altă dată.

Fenomenul la care asistăm acum este o schimbare mult mai rapidă a viziunii şi modurilor de acţiune ale oamenilor, puternic influenţate de schimbarea actuală a societăţii; pe lȃngă schimbările globale, care ţin de avansul tehnologic şi social, în Romȃnia apare şi impactul schimbării regimului politic precum şi a unor epoci de tranziție economică cu impact masiv asupra societăţii în ansamblu.

Hai să privim mai atent la cei născuţi în decada 1990-2000. I-am avut colegi cȃnd eram studentă la facultatea de psihologie – şi atunci mie, care fusesem studentă prima dată între 1980 şi 1985, mi-a atras atenţia un lucru: nivelul incredibil al gălăgiei din sala de curs, nu doar în pauze, ci şi în timpul orelor. Colegii mei, de vȃrsta normală a ciclului universitar, pur şi simplu nu știau să vorbească în șoaptă. Un detaliu aparent nesemnificativ, dar care uşor le-a adus calificative de tip „studenţii din ziua de azi….”.

Dar oare să fie ceva nesemnificativ? Haideţi să ne uităm mai atent la asta. Ei au fost cei care s-au născut imediat după Revoluția Romȃnă. Cei mai în vȃrstă îşi amintesc probabil situaţia de atunci: pe de-o parte bucuria obţinerii libertăților democratice, cu toată gama de oportunităti asociate, pe de altă parte haosul trecerii de la o economie controlată la una de piaţă. Atunci s-au desființat enorm de multe companii, au dispărut locuri de muncă, au dispărut certitudinile vieţii comuniste, proaste calitativ dar fără surprize. In localitățile mai mici s-a întȃmplat ca familii întregi să rămȃnă fără un loc de muncă în acelaşi timp, inflația galopantă a redus la zero economiile de-o viaţă ale pensionarilor, nimic nu mai părea sigur. În plus au apărut diferenţe de venit, nivel de trai, posibilităţi, diferenţe care nu erau prezente în societatea anterioară.

Ce au făcut oamenii atunci? Au început să petreacă extrem de mult timp căutȃnd ceva de lucru, lansând o afacere proprie, căutȃnd un mod nu doar de a se descurca financiar dar şi de a se adapta la schimbările rapide ale mediului economic şi social.

Ce s-a întȃmplat cu copiii născuţi atunci? Ei sunt aceia care practic nu au avut părinţii prezenți. Nu pentru că nu erau iubiți, ci pentru că, tocmai din dragoste şi pentru a le oferi cȃt mai mult copiilor, părinţii erau toată ziua plecaţi, iar cȃnd ajungeau acasă erau prea obosiţi pentru a răspunde nevoilor de afecţiune ale copiilor. Părinţii le-au oferit condiţii materiale, dar nu şi prezenţă emoţională. Ei sunt cei „neauziți”. Ne mai mirăm de ce mereu vorbesc tare? Doar aşa reușeau să atragă atenţia celor din jur, drept care s-au adaptat. Acum au 25-35 ani, şi sunt cei care se definesc în bună parte prin „a avea”, pentru că astea au fost recompensele lor din copilărie. Ei sunt cei care au ultimul model de telefon mobil şi caută haine de firmă, dar de multe ori se confruntă cu blocaje emoţionale, sentimentul insecurității, lipsă de încredere în sine. Materialismul lor este instrumental, în sensul că posesiunile sunt modul în care îşi validează reuşitele.

Mergem mai departe, să privim la cei născuţi după 2010. Ei provin din părinţi născuţi aproximativ între 1980 şi 1990, cu alte cuvinte părinţii lor au avut parte şi de o copilărie vitregă în perioada comunistă şi de o adolescenţă în perioada haotică post-decembristă. Marcați de ceea ce le-a lipsit lor, au încercat să dea copiilor mai multă atenţie, să-i ajute să se valorizeze. Cei aflaţi acum în băncile facultăţilor au primit atenţia părinţilor, au fost de multe ori copii unici, au aflat că au oportunităti, că pot să viseze la cam orice. În plus ei sunt cei care au primit acces la tehnologie încă de mici – şi din această generaţie se recrutează cele mai multe persoane cu adicţie de social media (nu de alta dar ulterior părinţii au ajuns să înţeleagă riscul dependenţei de ecrane şi să limiteze expunerea celor mici).

Rezultatul este că aceşti copii au convingerea că pot avea orice, dar mai puţin pe aceea că acest „orice” se poate într-adevăr obţine, însă cu eforturi consistente. In plus, s-au obişnuit cu personalizarea informaţiei dată de tehnologie, şi consideră astfel de servicii „special dedicate lor” ca ceva natural, un drept al lor.

Aşa că se ajunge la atitudini care sunt greu de priceput/”înghiţit” de către cei mai în vȃrstă. Din nou un exemplu banal, dar grăitor: eu postez toate informaţiile legate de disciplinele pe care le predau pe website-ul dedicat, şi mai păstrez şi o legătură informală cu studenţii pe grupuri de social-media (al fiecărei serii). In 40 de ani de catedră am cam aflat care sunt informaţiile utile pentru studenţi şi le ofer, postȃndu-le în locurile cu vizibilitate pentru cei din fiecare serie. Ei bine, este incredibil cȃt de mulţi studenţi consideră că ar trebui să le dau lor personal informaţia sau că de cȃte ori au o neclaritate cel mai normal lucru este să îmi scrie mie în loc să citească ceea ce există deja postat. Unele situaţii par incredibile: eu nu plec în vacanţă fără să postez informaţii detaliate despre restanțe (zi, oră, sală, cerinţe), dar uneori mă trezesc cu telefoane sau mesaje de la studenţi care „nu au avut timp să se uite pe site, pot eu să le spun mai precis ce au de făcut pentru restanță?”. Prima impresie a cuiva mai în vȃrstă este că asta este o lipsă de respect; de cele mai multe ori nu e vorba de aşa ceva ci de faptul că aceşti tineri s-au obişnuit cu informaţia primită direct, „mestecată” specific pentru ei, nu se mai străduiesc să reţină nimic, pentru că pot să întrebe şi e dreptul lor să primească imediat răspunsul.

Acum sunt la sfȃrşitul unui nou ciclu de studenție, un master în psihologie clinică. În seria noastră sunt cam 70% „studenţi mici” cum le spunem noi, cei aproximativ 30% care suntem mai în vȃrstă; se poate vedea imediat din ce generaţie este fiecare dintre cei care întreabă ceva pe grupul nostru, după cum formulează întrebarea. Înainte de un curs sunt de obicei 5-6 întrebări din categoria: „Avem azi curs? De la ce oră? În ce sală?”. Cam aşa sună cele venind de la „studenţii mici” (cca 20 ani) în timp ce dacă vin de la cei mai „bătrȃni” sunt formulate altfel: „dragi colegi, sunt cam confuz(ă), mă ajutaţi vă rog cu informaţia despre…?”. Asta pentru că noi, cei mai în vȃrstă, ştim că ar fi trebuit să avem informaţia iar a o cere de la colegi implică un efort din partea lor, în timp ce aceia mai tineri întreabă pe grup ca şi cȃnd ar întreba o AI, cu ideea că este rapid, oricȃnd disponibil şi nu are costuri (în termeni de timp şi disponibilitate a celui care răspunde).

Este acest mod de a vedea lumea şi viaţa bun sau rău? Practic nu ştim, nu avem cum să anticipăm unde vor duce societatea cei care sunt acum tineri. Ceea ce observăm este doar faptul că sunt diferiţi, şi că „frecușurile” şi neînțelegerile sunt cu atȃt mai puternice cu cȃt diferenţa de vȃrstă este mai mare. Nu putem spune că un anume mod de a fi este bun, doar că fiecare dintre noi a fost adaptat la condiţii diferite, funcţie de istoricul său. Ce putem face este să privim la schimbări, să devenim conştienţi că ele există nu doar în planul realităţii fizice ci şi în plan psihologic şi să încercam mai întȃi să le întelegem şi apoi să ne adaptăm la ele. Adaptare care ar trebui să fie în dublu sens, şi în sus dar şi în jos pe scara vȃrstelor şi să fie una conştientă, asumată, inclusiv în a vedea ce nu este de folos societăţii şi a corecta aceste derapaje.