V-aţi întrebat vreodată de unde vine fastul nunţilor? V-aţi pus vreodată problema cȃt de mult se investeşte în balul de sfȃrşit al liceului? Aţi fost vreodată nedumeriți în ceea ce priveşte robele universitare, purtate la încheierea anilor de facultate?
Ei bine, toate acestea fac parte din ceva ce societatea a admis ca fiind necesar psihologic, şi a şi formalizat acest lucru: este vorba de nevoia profund umană de simboluri şi ritualuri.
Dacă priviţi atent, cam toate etapele majore ale vieţii omului sunt marcate de acestea: terminarea unui an şcolar printr-o serbare, terminarea liceului printr-un banchet, obţinerea diplomei universitare prin fotografia aruncării în aer a tocilor, căsătoria prin festivitatea nunţii, devenirea ca părinţi prin botezul copilului, apoi anii de căsnicie prin nunţi de argint şi de aur…
Toate acestea sunt ritualuri de trecere, care ajuta psihicul uman să încorporeze trecerea timpului, dar si trecerea de la un stadiu la altul al existenţei – şi dacă priviţi atent vă veţi da seama că activităţile, sarcinile şi modul de organizare a vieţii în sine se schimbă de la o etapă la alta, iar ritualurile ajută la acceptarea noii rȃnduieli a lucrurilor. Ca să dau un singur exemplu, de multe ori părinţii, chiar cei foarte intruzivi, parcă o lasă mai moale odată ce copilul s-a căsătorit, şi de multe ori lacrimile părinţilor chiar arată că ei conştientizează ce s-a schimbat.
Alte ritualuri sunt ritualuri de încheiere – începȃnd cu înmormântarea, unde ritualul este o formă de sprijin sufletesc pentru îndoliaţi, dar incluzȃnd şi petrecerea de adio pe care o face cineva care se mută în altă ţară sau oraş, precum şi acele tipuri de ritualuri de despărţire, uneori tragice, uneori doar nostalgice pe care le au cuplurile care s-au destrămat.
Există şi ritualuri de început – a merge cu copilul în prima zi de şcoală cu flori la învăţătoare, a participa la deschiderea anului universitar, a da o petrecere de casă nouă sau a-ţi invita prietenii la un drum cu noua maşină, toate astea fac parte integrantă din viaţa noastră.
Mai există şi ritualuri de continuitate – că este masa de duminică în familie, că este vizita anuală la bunici, că este sărbătorirea zilei de naştere sau a Crăciunului – toate acestea sunt prilejuri de reunire a celor apropiaţi şi de fixare în conştiinţă a faptului că oamenii nu sunt singuri, că ei sunt legaţi de ceilalţi prin fire invizibile.
De fapt omul are nevoie de aceste ritualuri – ele îl ancorează nu doar în societate ci şi în univers, îi dau conştiinţa că trecerea timpului nu este degeaba, că parcurge unele etape normale şi că acestea îi aduc satisfacţii de un anumit tip.
Această marcare cu o doză de fast a schimbărilor este vizibilă cam în toate domeniile – festivitatea tăierii de panglici la o inaugurare, jurămȃntul magistraţilor sau a membrilor guvernului, solemnitatea acordării de premii sau decoraţii – din nou, nevoia omului de ritualuri se face simţită. Şi este normal să fie aşa, pentru că în lipsa unor astfel de momente care să ne marcheze evoluţia, ne-am simţi ca nişte furnici care aleargă fără a putea da vreo semnificaţie cursei în care suntem antrenaţi.
Această nevoie de ritualuri, odată recunoscută, poate fi folosită cu folos şi în viaţa curenta. Probabil că fiecare a avut momente cȃnd, după o zi proastă la job, şi-a adus supărarea acasă şi a revărsat-o, nedrept, asupra familiei. Sau poate am avut suficient de multe probleme curente încȃt, ajunşi acasă, să nu reuşim să ne destindem, deşi am fi vrut. Sau am trăit vreo situaţie personală deosebită pe care am dus-o în orele de program şi ne-a afectat lucrul. Sau am plecat în vacanţă şi am descoperit că în primele zile nu ne puteam cu adevărat bucura de ceea ce era în jur.
Mintea umană trăieşte pe un continuu, şi mai greu poate face separarea între stările emoţionale asociate cu fiecare rol diferit pe care îl avem. Caz în care existenţa (sau “inventarea”) unui ritual de trecere poate fi de mare ajutor. In multe cazuri, unii au şi găsit intuitiv această soluţie: că este partenerul de cuplu care masează umerii celui care a venit încordat de la job, că este o baie cu spumă la sfȃrşitul unei zile grele, că este somnul de după-amiază al copiilor înainte de a trece la lecţii, sau că este filmul urmărit cu familia ca recompensă pentru a fi trecut cu bine o zi dificilă, toate acestea sunt ritualuri care permit omului să se regăsească pe sine şi să nu rămȃnă între-un continuum nedefinit, plin de griji sau oboseală.
Dacă descoperim că avem dificultăţi de a face separarea între activităţi şi roluri, e tare util să ne căutăm noi înşine un astfel de ritual, mai ales în ultima perioadă, cȃnd munca de acasă în pandemie a făcut neclare graniţele. Nu de alta dar drumul înşuşi de la birou acasă şi schimbarea decorului şi a hainelor aveau şi rol de ritual de trecere, în timp ce lucrȃnd de acasă nu mai este atȃt de clar de ce nu ai răspunde la un e-mail de serviciu la miezul nopţii.
Aceste ritualuri nu au nevoie să fie complicate – ce e important este ca noi să le acordăm o semnificaţie simbolică. Pentru mine de exemplu este important să fac distincţia între rolul de profesor şi cel de psihoterapeut; iar în zilele cȃnd am un client imediat după ce ies de la curs, mi-am făcut obiceiul să îmi iau timp să îmi fac şi să beau un ceai. Asta e semnul pentru creierul meu să lase de-o parte nu doar ingineria, ci şi directivitatea, să se poziţioneze către ascultare în mai mare măsură decȃt spre a vorbi, şi să se mute spre modul mai degrabă analitic şi empatic al terapiei în loc de cel logic şi raţional al ingineriei.
Iar pe toţi cei care citiţi asta şi simţiţi că şi în viaţa dvs. este greu să treceţi de la un rol la altul, să separaţi situaţiile de job şi familie, să vă bucuraţi cu adevărat de timpul liber, vă invit să vă descoperiţi un mic ritual de trecere personal, pentru a vă ajuta tranziţia.
