Despre stadiile dezvoltării umane şi modul în care ne influenţează în prezent. Stadiul 1 – Încredere vs. Neîncredere

Probabil că toată lumea a auzit despre faptul că ceea ce ni s-a întȃmplat în copilărie ne influenţează viaţa de adulţi. Probabil că fiecare are un exemplu, fie despre sine, fie despre cineva cunoscut, unde poate identifica o relaţie destul de evidentă între ceva întȃmplat în primii ani de viaţă şi anumite trăsături actuale ale unei persoane. Mulţi se concentrează pe partea de traume ale copilăriei, luȃnd în discuţie acele evenimente sau influenţe negative care au putut fi identificate.

Ceea ce este mai puţin cunoscut este că în realitate toţi oamenii parcurg anumite etape de dezvoltare, pe parcursul întregii lor vieţi. Acestea au fost evidenţiate în anii ’50 de către psihologul germano-american Erik Erikson şi sunt cunoscute drept stadiile dezvoltării psiho-sociale umane [1]. Conform lui Erikson, pe durata vieţii, de la copilărie la bătrȃneţe, o persoană se confruntă succesiv cu anumite sarcini de dezvoltare: dacă acestea sunt rezolvate cu succes, peroana achiziţionează anumite abilităţi dar şi o anumită imagine despre sine şi lume, care se reflectă în modul de a fi a acesteia; acestea sunt numite de Erikson virtuţi. Dacă, pe de altă parte, sarcinile de dezvoltare nu sunt îndeplinite, atunci persoana înaintează în vȃrstă, dar păstrează unele elemente care arată că stadiul respectiv nu a fost depăşit cu succes.

Teoria lui Erikson este utilă nu doar pentru orientarea părinţilor în ceea ce priveşte sprijinirea copiilor pentru achiziţia elementelor specifice unei sarcini de dezvoltare. Această teorie este utilă şi adultului, pentru că şi după ieşirea din copilărie mai există o serie de etape de dezvoltare, acestea întinzȃndu-se pe durata întregii vieţi şi încheindu-se doar odată cu procesul morţii – acesta reprezintă de fapt ultima sarcină de dezvoltare [2]. Totodată psihoterapeuţii examinează modul în care un client a parcurs sau nu cu succes aceste stadii, deoarece nerezolvarea sau rezolvarea doar parţială a unor sarcini de dezvoltare poate conduce la dificultăţi în viaţa personală – în aceste situaţii terapia este cea care are rolul de a completa dezvoltarea trecută în vederea susţinerii clienţilor în a achiziţiona “virtuţile” specifice fiecărui stadiu.

Acesta este motivul pentru care am decis să scriu o serie de articole care urmăresc să prezinte stadiile de dezvoltare, aplecȃndu-mă nu doar asupra caracteristicilor fiecărui stadiu ci şi asupra consecinţelor nerezolvării cu succes a sarcinilor de dezvoltare specifice. Datorită complexităţii subiectului voi dedica cȃte o postare fiecărui stadiu în parte.

Stadiul I: Încredere vs. Neîncredere

O să încep descrierea acestui stadiu cu o experienţă personala, cea care de fapt m-a determinat să încep să scriu despre teoria lui Erikson. E vorba despre faptul că eu călătoresc mult singură. Ei bine, mie îmi plac fotografiile în care apar şi eu, şi postez destul de multe şi pe social media. Situaţie în care sunt întrebată cine mi-a făcut fotografiile. Ei bine, obiceiul meu cȃnd mă aflu într-un loc frumos este să opresc un trecător (dintre cei care nu par foarte grăbiţi), să-i întind telefonul şi să îl/o rog să îmi facă o fotografie. Sunt rar refuzată, şi de cele mai multe ori oamenii chiar se străduiesc să facă mai multe fotografii frumoase. La rȃndul meu, dacă persoanele în cauză par turişti, mă ofer să le întorc serviciul: unii acceptă cu mare încȃntare, în timp ce altora parcă li se aşterne o umbră pe faţă şi pleacă grăbiţi. Oare de unde diferenţa? Încercȃnd să îmi explic diferențele mi-am reamintit cum cunoscuţii mă întreabă uneori “cine îţi face fotografiile?” iar atunci cȃnd eu răspund că “cine se nimereşte prin preajmă” aud de multe ori replica: “dar nu ţi-e frică să nu îţi fure telefonul?”. Probabil că această frică este şi a celor care îmi refuză oferta de a-i fotografia eu, în faţa unor obiective turistice. Şi uite aşa, pornind de la un lucru mărunt, ajungem la primul stadiu al dezvoltării umane.

Primul stadiu se numeşte “Încredere versus neîncredere” şi este specific perioadei de la naştere pȃnă la aproximativ 18 luni de viaţă. In această perioadă bebeluşul este extrem de neputincios: la naştere copii au un număr de reflexe şi … cam atȃt: văd doar pete de culoare, structura cognitivă practic nu există, mişcările sunt reduse şi necoordonate, cu alte cuvinte copilul depinde complet de adulţi pentru a creşte. Creşterea este în această perioadă determinată în mare măsură de asigurarea hranei de către cineva din exterior.

Dacă bebeluşul este înconjurat de adulţi care fac eforturi să îi înţeleagă modul de comunicare (de obicei prin plȃns), dacă aceştia îi oferă confort, prin hrană, îmbrăţişări, voci calme, prezentă liniştitoare, atunci copilul învaţă să aibă încredere (aceasta fiind “virtutea” achiziţionată în această etapă), cu alte cuvinte se dezvoltă având convingerea că lumea, universul în general este unul prietenos şi că oamenii sunt demni de încredere. Odată ajunşi adulţi, aceşti copii tind să se încreadă atȃt în ceilalţi cȃt şi în mediul înconjurător, pe care îl percep ca rezonabil de sigur.

Pe de altă parte, dacă în această perioadă copilul nu a primit suficientă atenţie, persoanele adulte au fost mai degrabă reci şi neresponsive (uneori pentru că nu au ştiut cum să ofere aceasta disponibilitate, alteori pentru că nu au putut să o ofere sau chiar, în unele cazuri, datorită unor modele de educaţie în care disponibilitatea a fost restrȃnsă deoarece părinţii chiar s-au forţat să fie mai reci pentru că aşa au fost sfătuiţi că e bine), atunci bebeluşul se simte nesigur, nu ştie dacă va fi sau nu susţinut, şi creşte şi cu o imagine nesigură a mediului înconjurător, ceea ce îl face să devină mai degrabă retras, speriat, neîncrezător.

Haideţi să privim la experienţa pe care o avem cu cei din jur: când e vorba de ceva nou, unii sunt curioşi de cum va fi experienţa, în timp ce alţi oameni se întreabă despre riscuri. Cȃnd e vorba de a interacţiona cu alţi oameni, unii au instinctiv încredere, alţii se feresc. Probabil că toţi aţi auzit expresii de genul “lumea e rea”, “oamenii te judecă”, “mai bine să nu te ştie nimeni ce faci” şi aşa mai departe. De fapt ne confruntăm aici cu o sarcină de dezvoltare nerezolvată.

Să ne înţelegem: nu predic o încredere oarbă în orice şi oricine – toţi oamenii îşi dezvoltă un oarecare simt al pericolului şi un nivel de precauţie informată este normal. Dar, de la a nu pleca să vizitezi o zonă de război pȃnă la a întreba pe cineva care călătoreşte singur cum de nu-i e frică … e cale lunga.

Pentru cei care au ca schemă mentală încrederea în lume şi oameni, unele întrebări ale celor neîncrezători par să fie de-a dreptul ciudate – de exemplu recent cineva m-a întrebat dacă nu mi-e frică să primesc clienţi în cabinet singură. Vă mărturisesc că niciodată nu mi-am pus această întrebare, şi nici în decursul lungilor ani de studiu pentru a deveni terapeut nimeni nu a ridicat această problemă (şi vă asigur că printre subiectele deseori discutate au fost şi riscurile, dar acestea erau legate de practica terapeutică şi de etică). Probabil că dacă mi-ar fi frică să fiu singură în cabinet cu un client ar trebui să mă las de meserie, nu de alta dar -confidenţialitatea fiind o regulă de bază – nu aş putea susţine şedinte cu vreun fel de gardian la uşă. Plus că niciodată nu s-a pus problema vreunui pericol de tipul celui sugerat în întrebarea despre frică. Da, am avut emoţii cu primii clienţi, pentru că nu aveam suficientă experienţă practică încȃt să pot aprecia dacă răspund nevoilor lor, da, am avut uneori îndoieli legate de procesul în sine (şi ce bine că pentru asta există supervizarea), dar să-mi fie frică de faptul că aş putea păţi ceva datorită faptului că sunt singură în cabinet cu un client(ă) … niciodată.

Pe de altă parte sunt multe persoane care trăiesc după regulile fricii şi neîncrederii. Nu împrumuta cărţi pentru că le vei pierde, nu împrumuta bani altora pentru că nu-i vei primi înapoi, nu te baza pe cineva să te ajute pentru că nu o va face, nu sta de vorbă cu străinii deoarece urmăresc să te înşele sau să te fure, nu face asta pentru că este periculos, nu merge undeva singur pentru că poţi păţi ceva, si aşa mai departe – fiecare din noi le-a auzit pe toate şi mult mai multe decȃt cele enumerate.

Revenind la exemplul cu fotografiile, una din persoanele care se temea să roage pe alţii să îi facă o poză recursese la folosirea timer-ului. Foarte frumos că a găsit o soluţie, dar din punct de vedere al fricii de furt, un telefon sprijinit pe un zid la cȃţiva metri distanţă de posesor este la fel de în pericol de a fi furat ca şi unul înmȃnat altcuiva. Nu riscul de furt vorbeşte aici, ci lipsa de încredere formată în primii ani de viaţa.

Bun, şi ce e aşa de rău în asta? Cu ce este mai rea viaţa unei persoane neîncrezătoare faţă de una care nu se teme? Pȃnă la urmă nişte prudenţă nu are cum să facă rău…

Din păcate, cȃnd este mult prea multă, face rău.

In primul rȃnd a fi mereu preocupat de a scana lumea pentru identificarea pericolelor nu doar consumă multă energie dar şi limitează capacitatea persoanei de a se bucura de experienţe noi, de a folosi oportunităţile, de a se simţi sigură pe sine. Asta în raport cu lumea in general.

În raport cu alte persoane, cei neîncrezători îşi reduc numărul de contacte, se deschid greu faţă de ceilalţi, îşi fac greu prieteni şi de multe ori suferă de singurătate. Plus că a trăi veşnic cu frică şi neîncredere, a-i bănui pe cei din jur de intenţii rele, nu doar e o povară pentru sine dar şi transmite celorlalţi imaginea unor acuzații neîntemeiate, deci şi răspunsul celorlalţi va fi inhibat. Doar imaginaţi-vă cum ar fi, ca să păstrăm exemplul simplu de la început, să vă oprească cineva pe stradă şi să vă spună: “îmi faceţi vă rog o fotografie?”, în timp ce limbajul corporal, mimica şi atitudinea continuă fraza cu “dar să nu-mi furaţi telefonul…”. Cum v-aţi simţi? Ce disponibilitate aţi avea să ajutaţi persoana să obţină o fotografie buna?

Acum extrapolaţi asta la relaţii cu colegii de la job, la prieteni sau la relaţiile de familie sau de cuplu. Cum ar fi să trăiţi veşnic într-un climat de neîncredere reciprocă şi suspiciune? Şi cum ar creşte copiii dvs. expuşi unui astfel de mediu?

Cred că este evidentă concluzia. Ceea ce înseamnă că dacă încrederea nu s-a achiziţionat în copilărie, stă în sarcina adultului să rezolve această sarcină de dezvoltare.

Cum se face? Ca orice schimbare. Mai întȃi prin identificarea problemei, apoi prin proba realităţii. Sigur ştiţi cazuri cȃnd v-aţi făcut o mie de griji că dacă cineva va afla ceva anume despre dvs., vă va trata mai prost; şi aţi avut apoi surpriza că persoana în cauză de fapt nu a fost influenţată în vreun mod negativ de acele lucruri pe care dictonul “oamenii te judecă” vă şoptea să le ascundeţi. Poate vă amintiţi cazuri cȃnd aţi fost obligaţi de situaţie să vă încredeţi  în alţi oameni, aţi făcut-o cu teamă şi la sfȃrşit v-aţi dat seama că de fapt oamenii în cauză erau demni de încredere.

Odată ce aţi adunat suficiente dovezi, cȃnd vă surprindeți avȃnd o reacţie de teamă sau neîncredere întrebaţi-vă de unde vine asta. Dacă vine din idei generale de tip “lumea e rea”, încercaţi să particularizaţi: “în acest caz specific, ce dovezi în sprijinul neîncrederii mele am? Este vorba de unele semnale clare sau pur şi simplu funcţionez eu pe neîncredere?” Dacă este vorba de a doua variantă, încercaţi, chiar dacă vă e greu, să acordaţi un pic de credit persoanei sau situaţiei, şi observaţi care este rezultatul real. Începeţi cu lucruri mici, fără cine ştie ce miză, şi dezvoltaţi-vă pornind de la acestea.

Da, uneori şi cei încrezători mai păţesc unele lucruri neplăcute – dar acestea sunt erori umane de apreciere, şi dacă o persoană mi-a înşelat încrederea odată nu e suficient ca să generalizez la a nu mă încrede în nimeni. Şi dacă am perceput un loc ca fiind periculos, e posibil ca uneori să şi fie, şi să fie mai bine să îl ocolesc, dar asta nu înseamnă că mă voi teme să merg pe stradă într-un oraş nou, doar pentru că “ştiu eu” (din copilărie) că lumea e plină de pericole.

Şi da, uneori se întȃmplă şi lucruri neplăcute. În ultimii cca 40 de ani am fost de cinci ori victima unor furturi – de două ori mi s-au furat sume de bani din geantă, de două ori telefonul şi odată paşaportul. Destul de multe incidente, aţi putea spune, iar cel cu paşaportul chiar dramatic. Da, dar … în aceşti 40 de ani am vizitat zeci de ţări şi sute de oraşe, cu culturi foarte diferite, am fost şi în inima deşertului şi în mijlocul junglei, am colaborat cu probabil zeci de mii de persoane anterior necunoscute … Comparativ, procentul cazurilor în care încrederea mea a fost înşelată este extrem de mic. Iar dacă nu aş fi avut această încredere, cȃt de multe experienţe mi-aş fi refuzat?

Ce am făcut a fost să învăt din aceste experienţe – să am nişte bani puşi separat “în caz de”, să fiu mai atentă cu actele şi aşa mai departe. Dar nicidecum să mă autolimitez datorită unor frici şi nici să generalizez. Şi asta, pȃnă la urmă, se datorează în mare măsură faptului că în copilăria mică au fost lȃngă mine destule persoane care să mă ia în braţe cȃnd plȃngeam şi să îmi dea de mȃncare cȃnd îmi era foame. Asta în ciuda faptului că “modelul” de comportament cu bebeluşii, în perioada cȃnd mă născusem eu, era “lasă copilul să plȃngă şi hrăneşte-l la ore fixe, ca să se înveţe cu un program”. Ai mei se pare că nu au avut “tăria” să aplice această regulă, şi foarte bine au făcut.

Ca să înţelegeţi cȃt de profund se ancorează încrederea în psihic în acea perioadă iniţială din viaţă, o să mai adaug ceva: tiparul de gȃndire al familiei mele de origine era de tip neîncredere. Neîncredere care mi-a fost “predicată” în fel şi chip odată ce am mai crescut. Dar oricȃt s-a încercat, acea încredere derivată din faptul că fiind bebeluş era cineva lȃngă mine atunci cȃnd plȃngeam, nu a putut fi în nici un fel înfrȃntă de tot felul de sfaturi de precauţie ulterioare, atȃt de puternic s-a înrădăcinat în psihicul meu.

Pare atȃt de simplu, şi totuşi atȃt de multe depind de asta …

1. Munley, Patrick H. “Erik Erikson’s theory of psychosocial development and vocational behavior.” Journal of Counseling Psychology 22, no. 4 (1975): 314.
2. Erikson, E. H., & Erikson, J. M. (1998). The life cycle completed (extended version). WW Norton & Company.