Un week-end în care urmăreaţi să faceți ordine, să gătiţi sau să faceţi o incursiune într-un muzeu dar pe care l-ţi petrecut “consumȃnd” seriale. O zi în care aţi intrat într-un magazine pentru a cumpăra un obiect de strictă necesitate şi aţi ieşit cu sacoşe pline de cumpărături. O zi în care v-aţi propus să începeţi dis de dimineaţă cu un raport important pentru activitatea dvs. şi v-aţi regăsit 2 ore mai tȃrziu în faţa veunui ecran prefirȃnd, distrat, postări care de fapt nu vă interesează. V-aţi propus să învăţaţi pentru un examen şi în loc de asta aţi petrecut o zi întreagă într-un joc video.
Vă pare ceva cunoscut? Cu siguranţă că măcar o data sau de cȃteva ori în viată aţi experimentat cel puţin una din situaţiile de mai sus.
Dacă stăm să ne gȃndim, nimic din ce am enumerat anterior nu reprezintă, în sine, ceva rău. Pȃnă la urmă serialele au rol de divertisment, jocurile video sunt o alternativă de recreere, social media are un rol de conectare – fac parte din viaţa noastră şi a ne priva de ele ar reprezenta o sărăcire a experienţelor pe care le putem avea.
Dar… uneori aceste activităţi vin să concureze puternic (şi de multe ori cu succes) partea de sarcini curente.
Uneori acest adevărat refugiu este modul prin care creierul nostru ne indică faptul că este prea obosit şi are nevoie de o pauză. Şi da, ia pauză, dar multe din activităţile “captivante” implică de fapt o supra-solicitare a creierului, sau – în cazul altora – nu produc cu adevărat o stare de bine.
Alteori folosim astfel de activităţi ca pretext pentru procrastinare, rezultatul fiind că treburile pe care vrem să le evităm sunt tot acolo dar noi am pierdut mult timp, termenul limită s-a apropiat, iar gradul de neplăcere s-a accentuat.
Şi mai sunt şi cazurile în care aceste activităţi, aparent recreative, devin fundamentul vieţii unei persoane: în acest din urmă caz vorbim de un comportament de evitare.
Titlul actualei postări include termenul de escapism, definit ca tendinţa de retragere din lumea reală într-una de fantezie obţinută prin visare cu ochii deschişi sau imersare într-o formă de activitate care ne separă pe moment de realitate. Cineva poate “fugi” şi într-o carte, nu doar într-un joc video, iar cartea – deşi în general utilă – devine formă de scăpare cȃnd înlocuieşte altceva necesar a fi fost făcut.
Toate activităţile escapiste sunt la origine forme de recreere, şi sunt sănătoase dacă sunt folosite cu măsură şi atunci cȃnd există un timp disponibil pentru asta. A evita momentele de repaus nu înseamnă decȃt că la un moment dat creierul şi le va lua singur – dar de cele mai multe ori nu la momentul oportun. În plus, activităţile de recreere ar trebui să fie un mix de preocupări personale, activităţi sociale şi activităţi fizice, pentru a “mulţumi” toate laturile personalităţii umane şi toate nevoile, atȃt fizice cȃt şi psihice. A fi atent la nevoia de odihnă este important, şi despre asta am mai vorbit anterior, aici.
Facem un pas mai mai departe, la situaţia procrastinării. În acest caz, a găsi un refugiu în activităţi alternative are dezavantajul că nu le dedicăm timp în mod intenționat, ci le folosim pentru a amȃna ceva neplăcut. Deja este vorba de escapism, de favorizarea unor activităţi de retragere din faţa unei situaţii neplăcute sau stresante. Pe lȃngă pierderea de timp şi termene, evidentă pentru oricine, refugiul în alte activităţi aduce şi o stare de nemulţumire cu sine. Activităţile care ar fi trebuit să fie recreative nu mai aduc aceeaşi satisfacţie, ba dimpotrivă, produc o vinovăţie … care este de multe ori ocolită prin reluarea procesului de retragere într-o “realitate paralelă”.
Pentru unii oameni însă, nu doar o anume activitate este neplăcută sau stresantă, ci marea majoritate a sarcinilor curente par prea grele, neinteresante sau producătoare de anxietate. Atunci escapismul devine predominant, respectiv se dezvoltă într-o formă extremă de evitare. Persoanele care par să nu poată să se desprindă dintr-un joc video de exemplu, sunt practic complet decuplate din lumea reală. Dar acelaşi lucru se întȃmplă şi cu refugiul în cărţi în faţa alternativei de a-şi învinge teama de oameni şi a socializa, cu fuga în vise şi fantasme niciodată puse în practică, dar şi cu refugiul în alte arii mai extreme cum sunt pornografia, jocurile de noroc, consumul de droguri şi de alcool.
Evident că a observa astfel de comportamente nu este de ajuns. Important este mai întȃi să ne dăm seama cȃnd se transformă dintr-o recreere bine-venită într-un refugiu contra unei realități considerată prea dificilă sau prea searbădă apoi să ne găsim metode de a reveni în lumea reală în locul celei paralele. Cȃteva metode sunt detaliate în cele ce urmează.
Dacă activităţile solitare sunt o formă de evitare socială, prioritizarea este o metodă bună, respectiv a ne spune că în locul unei seri la televizor vom alege întotdeauna o ieşire cu prietenii, deşi poate uneori ne simţim prea obosiţi pentru a părăsi casa. Nu de alta dar scuza că “sunt obosit(ă), folosită nefiresc de des, ne va duce la izolare.
Dacă escapismul are ca scop evitarea unei activităţi neplăcute specifice, şi cu durată delimitată, atunci de fapt se traduce ca procrastinare iar metoda cea mai bună este de a ne acorda activitatea dorită mai degrabă ca “premiu” pentru a o fi îndeplinit pe cea neplăcută decȃt ca motiv de amȃnare (mai multe despre combaterea procrastinării am scris aici).
Cȃnd însă escapismul este o fugă de viaţă în general, este momentul să ne luăm un timp pentru a reflecta serios asupra motivului real al fugii. Este vorba de teama de oameni? Este vorba de teama că nu suntem suficient de buni pentru o activitate? Este teama de neîmplinire? Este o lipsă de sens al vieţii? Sau este vorba de o traumă pe care altfel nu ştim să o gestionăm? A răspunde la această întrebare este punctul de plecare; este posibil să fie vorba aici de fenomene psihologice care au nevoie de o susţinere terapeutică, uneori asociată cu un tratament medicamentos.
Alteori este poate vorba de teama de a se confrunta cu nevoia unei decizii – poate de a rupe o relaţie toxică, poate de a părăsi un job nesatisfăcător dar care aparent aduce bani mulţi. Alteori e vorba de prezenţa în jur a unor persoane care ne minează încrederea în sine, şi de care am face mai bine să ne îndepărtăm activ în loc să ne refugiem în “altceva”.
Oricum desprinderea nu este uşoară; pe de altă parte fuga de probleme nu face decȃt să le agraveze, şi acestea la un moment dat tot necesită confruntare: cu cȃt mai tȃrziu, cu atȃt se cronicizează şi cu atȃt mai puţine resurse sunt posibil de mobilizat pentru a le rezolva. Pȃnă la urmă este util de cerut ajutor: dacă există în apropiere persoane suportive, nu ezitaţi să le cereţi sprijinul. În caz contrar există oricȃnd posibilitatea unui suport terapeutic. Evident că nu toată lumea are nevoie de suport, există persoane care o pot face şi prin proprie voinţă, dar aceste cazuri sunt mai rare, pentru că cei cu voinţă şi sens al existenţei personale mai greu alunecă în escapism de la bun început. Specific asta în special pentru cei care asistă – neputincioşi – la alunecarea în ireal a unor persoane apropiate: a le reproşa că nu fac nici un efort, a se plȃnge de lipsa de recunoştinţă a acestora faţă de cei apropiaţi, a încerca metode de şantaj emoţional (“dacă mă iubeşti renunţi la ..”.) nu este deloc de ajutor – astfel de abordări nu fac decȃt să sporească presiunile şi să întărească tendinţa de evitare. Mai util ar fi un discurs de tipul: “Oare ce te frămȃntă? Ce te nemulţumeşte? Cum ai putea schimba? Cum pot să-ţi fiu de ajutor?”
