De mai multe ori în cuprinsul acestui blog am abordat subiectul gestionării procesului de divorţ/separare în cuplu. Iată că revin asupra acestui subiect, pentru a analiza mai în detaliu emoţiile pe care le trăieşte o persoană care se află în situaţia de a fi fost “abandonată”, respectiv care trăieşte procesul disoluţiei relaţiei de cuplu din iniţiativa celuilalt partener.
De la bun început vreau să subliniez că tot ce urmează este universal valabil, şi nu se limitează doar la bărbaţi sau doar la femei. Încărcătura emoţională negativă afectează la fel de mult ambele sexe, dar este posibil ca ponderea diferitelor tipuri de emoţii să depindă nu de gen, cȃt de personalitatea celui/celei în cauză. Mai mult decȃt atȃt, şi cei care iniţiază separarea trăiesc ceva similar, doar că de obicei aceste trăiri au apărut înaintea separării propriu-zise şi sunt parţial rezolvate la momentul deciziei (deşi emoţiile reziduale pot să persiste multă vreme după despărţire).
De obicei, dacă cineva a fost, mai mult sau mai puţin pe neaşteptate, pus în faţa hotărȃrii celuilalt partener de cuplu de a se separa, prima reacţie este de tipul “şi eu ce mă fac, eu nu pot trăi fără el/ea?”
Dar ce se scunde în spatele acestei afirmaţii care are un caracter foarte general?
Evident că dacă două persoane au format, pe o durată mai lungă sau mai scurtă, un cuplu, a existat suficientă dragoste din partea ambilor. Acest sentiment poate să se fi atenuat, în mai mare sau mică măsură, de-a lungul timpului (sau să se fi transformat), dar, chiar şi pentru cel care a decis separarea, nu prea se poate vorbi de completa dispariţie a sentimentelor; chiar dacă au apărut dezamăgiri pe traseu, însăşi amintirea a ceea ce i-a îndemnat pe ce doi să participe la o construcţie serioasă, cum e cea a formării unui cuplu, este tot un fel de dragoste. Un partener(ă) abandonat(ă) probabil nu şi-a mai reconsiderat sentimentele reale de multă vreme, şi le presupune intacte pe cele iniţiale. Aşa că primul gȃnd este la imposibilitatea de a împărtăși dragostea. Este normal, este omenesc, iar în cazul cuplurilor care au avut o istorie de durată, şi încărcată de amintiri frumoase, sentimentele nu pot fi şterse cu buretele oricȃt de mult şi-ar dori să o poată face partenerul abandonat. De multe ori stingerea sentimentelor poate dura ani, şi nu e imposibil ca din cȃnd în cȃnd, chiar după o perioadă relativ lungă de timp de la separare, să apară brusc amintiri, nostalgie, chiar durere, nu una acută ci mai degrabă un regret pentru “ce ar fi putut să fie”. A depăşi lipsa dragostei este dificil – şi tocmai pentru că dragostea este social considerată un sentiment frumos şi de dorit, există şi o tendinţă de “cramponare”, de insistenţă extremă pe sentimente, chiar dacă, de multe ori, privind obiectiv la cuplul care s-a destrămat, fiecare din cei doi foşti parteneri poate defini lucruri care de fapt nu mai mergeau chiar atȃt de idilic pe cȃt ar fi vrut unul sau altul să creadă.
A simţi lipsa dragostei este foarte dificil, iar celor care trec prin asta le pot recomanda doar două lucruri care să le mai atenueze suferinţa.
Primul ar fi să privească retroactiv la relaţie şi să compare dragostea idealizată (cea care le lipseşte acum) cu ceea ce era real în relaţie. O privire mai atentă probabil va releva că se suferă mai mult pentru un tip de dragoste “perfect”, decȃt pentru ceea ce era efectiv în relaţie, în special în ultima parte a ei, înainte de decizia de separare. Da, există sentimente care mai sunt aprinse, dar nici pe departe la nivelul de intensitate pe care îl portretizează idealul de dragoste în cuplu.
Al doilea lucru pe care îl sugerez celui care trece prin separare este să se vadă pe sine ca un întreg, ca pe un univers, incluzȃnd nu numai apartenenţa la un cuplu (acum dispărut) ci şi celelalte roluri sociale pe care le are (profesional, parental, de prieten) precum şi toată paleta de calităţi personale (poate că se simte neatractiv(ă) ca urmare a abandonului, dar are valori, are umor, are cultură, pasiuni, etc). Pusă în perspectivă, lipsa dragostei are mai puţin impact decȃt dacă i se va oferi rolul central în existenţă.
Pe de altă parte, “cum să trăiesc eu fără el/ea?” mai are două elemente de încărcătură emoţională, mai rar amintite.
Prima ar fi cea a afectării orgoliului. Persoana care a fost părăsită se vede ca varianta abandonată dintre două alegeri – cea a continuării relaţiei de cuplu sau a dizolvării acesteia. În plus, dacă după distrugerea cuplului apare “în peisaj” o a treia persoană (noul/noua relaţie a celui plecat), persoana abandonată se vede ca respinsă în favoarea alteia. Această adevărată “competiţie cu concurenţa” aduce multă suferinţă şi mult venin în viaţa celui părăsit. Atȃt de mult încȃt uneori nici nu mai cotează că cei doi s-au separat din nişte motive ţinȃnd de cuplul iniţial, nu mai contează cȃt de mult cel părăsit este încă ataşat de “fostul/fosta”; important este ca a treia persoană “să nu cȃştige”, respectiv ca celui care a decis să se uite în altă parte să îi meargă rău în relaţie.
Ei bine, partea asta de orgoliu este mai puţin declarabilă, şi rareori conştientizată, dar reprezintă un motor puternic în dinamica emoţională a celui “abandonat”; uneori este o motivaţie în procesul de restructurare personală (proces corect, chiar dacă este realizat uneori din motive greşite), dar de multe ori se transformă într-o obsesie care poate afecta drumul spre revenirea la echilibru a celui care suferă.
Ce ar fi de spus aici? Că pȃnă la urmă cea de-a treia persoană, deşi poate a existat cu mult înaintea despărţirii, nu este de fapt cauza separării, ci cel mult un element colateral. Dacă un cuplu este solid, nici o terţă parte nu reprezintă o atracţie suficientă încȃt să îl distrugă; seminţele distrugerii sunt în dinamica cuplului, în nepotrivirile dintre cei doi, care fie au existat de la început şi au fost ignorate, fie au apărut pe traseu dar nu au fost acceptate şi nici reconciliate. În plus, faptul că celuilalt îi merge bine sa rău nu are de ce să influenţeze drumul persoanei care trăieşte separarea – aceasta ar fi mai bine să se concentreze pe progresul personal şi să nu se otrăvească inutil cu comparaţii cu celălalt.
Mai e de spus că acest element de orgoliu este deosebit de dăunător în cazul separării cuplurilor cu copii, pentru că de cele mai multe ori este transmis copiilor în multiple moduri: cerere de informaţii despre celălalt/cealaltă, folosirea copiilor drept vehicul de transmitere a frustrărilor, încercări de a-şi atrage copilul de partea sa (inclusiv prin “cumpărarea” cu favoruri materiale sau îngăduinţă dincolo de limita acceptabilă). Este de înţeles că şi pentru copii este greu să treacă prin destrămarea cuplului parental. Dacă a-şi vedea un părinte trist pentru că îi duce dorul celuilalt este oarecum de aşteptat pentru copil (care şi el duce dorul familiei unite în care era obişnuit să trăiască), a fi expus la toate sentimentele şi comportamentele negative ce îşi au sursa în orgoliul rănit este deosebit de păgubos; copilul va internaliza aceste sentimente în modul propriu, ajungȃnd să crească cu ideea că fie el, fie unul din părinţi a fost nedreptăţit şi că această nedreptate ar trebui cumva “răzbunată” de copil. Şi iată cum copilul se trezeşte încărcat cu o sarcină care nici nu este a lui şi de multe ori nici nu are un corespondent în realitatea obiectivă.
O a treia componentă emoţională a separării este teama de viitor. Că e vorba de securitatea financiară (cel mai des invocată), dar şi de confortul social/casnic/locativ, cele două sunt mȃnă şi această componentă de anxietate ar fi de evidenţiat separat în globalul “nu pot fără el/ea”.
Şi aici lucrurile sunt puţin de nuanţat: da, există cupluri în care este o disparitate între veniturile celor doi soţi, dar în extrem de rare cazuri aceasta este atȃt de mare încȃt unul din cei doi chiar nu s-ar putea descurca să se întreţină singur(ă). Da, este posibil ca după separare unul din parteneri să aibă nevoie să depună un efort profesional mai susţinut, să îşi schimbe job-ul sau chiar specializarea în căutarea unui venit mai mare. Nu spun că este uşor, dar nici că disoluția cuplului lasă pe cineva chiar pe drumuri. După şocul iniţial e posibil ca această reconversie să reprezinte chiar o oportunitate de creştere pentru cel care iniţial se simţea nesigur.
Teama se extinde şi la alte domenii: mai întȃi la acceptarea socială. Pentru multe persoane statutul de “divorţat(ă)” este încă asociat cu stigma socială, la fel şi cel de persoană singură. Şi da, odată cu separarea se ”împarte” şi cercul de prieteni (şi este foarte bine să fie aşa, a rămȃne social în acelaşi grup nu face decȃt să lungească sau chiar să împiedice procesul normal de doliu relaţional), unele persoane au impresia că statutul de persoană singură le aduce respingere în anumite medii sociale, găsirea de noi prieteni este un proces dificil şi de durată. Dar … şi aceste lucruri se pot rezolva printr-o atitudine socială activă, care în final va fi aducătoare de satisfacţii.
De multe ori teama e legată de lucruri chiar mai restrȃnse: cine va face “jumătatea lui/ei” de treburi casnice, unde va fi locuinţa unuia din parteneri, sau, mai pe scurt “pe mine cine mă ajută?”. Răspunsul este că cel mai bine fiecare se ajută singur. Dacă există un cerc social suportiv (familie, prieteni, colegi) cu atȃt mai bine, dar în final partea asta de ajutor la treburi se va dovedi cea mai puţin dificil de gestionat într-o separare.
Din păcate dacă această anxietate nu este privită şi adresată ca atare, respectiv ca un set de probleme care este de rezolvat (şi va fi rezolvat mai devreme sau mai tȃrziu), fiind în schimb absolutizată, atunci va duce la o adevărată paralizie în acţiune.
Din nou, dacă la mijloc sunt copii, a le comunica frecvent grijile legate de lipsa banilor, de nesiguranţa percepută a viitorului sau de “neajutorarea” părintelui nu va face decȃt să le transmită sau accentueze anxietăţile proprii, punȃnd pe umerii acestuia o povară greu de dus de către un copil.
Cred eu că înţelept este, pentru o persoană care suferă în urma unui proces de divorţ/separare, să îşi facă ordine în acest amalgam de emoţii care se află sub “eu nu pot să trăiesc fără el/ea”; nu de alta dar fiecare tip de suferinţă sau angoasă are rezolvări diferite şi a le privi pe fiecare în parte cu onestitate şi asumare a trăirii este primul pas pe drumul regăsirii şi reconstrucţiei.
