De multe ori în discuţiile cu cei din jurul meu, prieteni şi mai ales clienți veniţi la cabinet, întȃlnesc fie oameni frustraţi că nu reuşesc să realizeze ceea ce şi-au propus, fie oameni care se auto-acuză că pierd timpul degeaba, fie oameni cronic obosiţi, care au dificultăţi de concentrare şi care par să dea rateuri chiar în sarcinile mărunte.
Mulţi dintre aceştia consideră că au nişte deficienţe de personalitate sau de voinţă, dar în multe cazuri ceea ce se întȃmplă cu ei este doar faptul că îşi setează nerealist ceea ce cer de la ei înşişi.
Am întȃlnit persoane care nu şi-au mai luat o vacanţă de ani de zile – aceştia consideră că o vor face atunci cȃnd … vor cȃştiga mai mulţi bani, vor avea un job mai puţin solicitant, voi putea să-şi permită mai multe, sau cȃnd cine ştie ce alte condiţii se vor fi îndeplinit. Pȃnă atunci ei îşi propun un program de adevărat sclav, în care nu de puţine ori îşi asumă două job-uri sau studiază şi lucrează în paralel … şi sunt extrem de supăraţi pe ei înşişi că nu prea au cine ştie ce randament. Alte persoane îşi propun ca – pe perioade lungi de timp – să lucreze neîntrerupt 12-14 ore pe zi, timp în care să atingă un nivel ridicat de eficienţă minut de minut; cȃnd nu le iese devin demoralizate şi lasă totul baltă, petrecȃndu-şi ore întregi în jocuri pe calculator, seriale tv sau doar browsing pe internet, apoi se auto-pedepsesc impunȃndu-şi standarde şi mai ridicate pentru ziua următoare. Alte persoane par să-şi fi pierdut complet interesul pentru orice altceva în afară de job şi eventual treburile casnice, pe care le realizează la o cotă de perfecţiune greu de imaginat, şi niciodată nu au vreme pentru a ieşi din “cuşca” acestor preocupări zilnice.
Toţi aceştia au în comun faptul că uită de nevoia de odihnă a omului – odihnă atȃt a minţii cȃt şi a corpului.
Da, e drept că organismul uman are rezerve nebănuite – în situaţii limită sau extrem de provocatoare, cȃnd fie situaţia o cere, fie persoana are în vedere un scop important, este posibil ca cineva să performeze la nivel superior timp de multe zile la rȃnd, eventual în condiţii de deprivare parţială de somn. În plus, de multe ori organismul “duce” solicitări fizice asociate cu somn puţin în perioadele în care are activităţi solicitante dar plăcute, cum ar fi o călătorie sau perioadele de socializare intensă.
Faptul că aceste etape pot exista este o asigurare a omului că va putea face faţă şi unor zile mai active, sau chiar epuizante; dar faptul că am putut-o face o perioadă nu înseamnă să cerem de la noi înşine să facem asta tot timpul.
Pentru a fi funcţional, corpul uman are nevoie de perioade de repaus, de refacere – cu alte cuvinte de somn. Media orelor de somn zilnic necesare pentru refacere diferă de la o persoană la alta, dar este undeva în jurul a 8 ore pe zi; cei cu un metabolism mai accelerat pot să se mulţumească cu 6 sau 7 ore, dar şi ei din cȃnd în cȃnd traversează perioade cȃnd corpul cere mai mult şi intră într-un fel de “etape de hibernare” cȃnd dorm 10-12 ore pe zi. Fiecare adult îşi ştie deja propriul ritm, ştie de ce are nevoie şi cȃt de mult, în termeni de privare de somn, îşi poate permite în anumite perioade. A nu-i oferi corpului acest repaus pentru durate lungi de timp duce la scăderea nivelului energetic, la lipsa capacitătii de concentrare, la randament redus al activităţii şi – de multe ori – se reflectă în apariţia diverselor boli fizice sau somatice.
Pe de altă parte şi creierul are nevoie de odihnă, iar această odihnă nu poate veni exclusiv din somn. Gradul de sofisticare al creierului omului modern îl face să ceară varietate, ieşire din monotonie. Chiar dacă cineva doarme suficient, dacă luni de zile în perioada de veghe face acelaşi lucru (de obicei job sau studiu) creierul se revoltă – şi nu mai oferă nici atenţie nici motivaţie pentru activitate. Creierul uman are nevoie de stimuli cu varietate mare, care sunt obţinuţi din activităţi de relaxare, de socializare, din a face plimbări în natură sau activităţi artistice. Dacă nu i se oferă altceva decȃt concentrarea pe un job, creierul “evadează” – fie în somn, fie în activităţi de tip escapist, respectiv acele perioade lungi de pierdut timpul pe internet, în faţa ecranului tv sau în jocuri. Din păcate acestea nu reprezintă o relaxare adevărată, pentru că de obicei sunt asociate cu vinovătia şi cu o nouă auto-presiune impusă pentru a recupera timpul pierdut. Un simptom al lipsei de relaxare adevărată a creierului este în unele cazuri chiar somnul prea mult: creierul de ferește de reluarea acelorași activităţi solicitante dar monotone evadând în somn, dar un somn prea lung şi care nu este deloc odihnitor pentru că de fapt este un mod de retragere din monotonia auto-impusă.
Un om care doreşte să “colaboreze” bine cu corpul şi mintea proprie ar trebui să le respecte pe ambele ca parteneri egali în echipă. Cu alte cuvinte ar trebui să ofere corpului biologic suficiente ore de refacere prin somn şi creierului suficientă relaxare – relaxare înţeleasă ca deconectare din cotidian şi deplasare în zona unor activităţi plăcute – că este vorba de a asculta muzică, a socializa, a face o călătorie, a dedica timp unui hobby sau a face pur şi simplu o plimbare într-un parc. Aceste perioade de relaxare ar fi bine să fie considerate în momentul în care cineva îşi face un buget de timp pentru o perioadă mai îndelungată, de ordinul lunilor sau anilor. A cere prea mult de la sine pentru timp prea îndelungat duce de obicei la rezultate contrarii: timpul care ar fi fost dedicat relaxării se transformă în timp oricum pierdut, dar se şi asociază cu senzaţia de neîmplinire. Dacă cineva şi-a propus să nu îşi lase repaus săptămȃnal nici măcar jumătate de zi timp de o lună, va descoperi la sfȃrşit nu doar că a ratat şi acea ieşire cu prietenii pe care şi-o dorea, şi excursia la munte la care visa, dar şi că de fapt a avut perioade de privit în gol, de dormit excesiv sau de privit la ştiri fără a înţelege nimic, şi va simţi că de fapt tot ce a făcut a fost să adune frustrări: si aceea de a nu fi fost atȃt de productiv pe cȃt îşi dorea şi aceea de a vedea cum o perioadă din viaţa lui a trecut fără ca să-şi fi lăsat timp pentru ceea ce i-ar fi făcut cu adevărat plăcere să facă. Pe scurt, dacă nu dăm creierului şi corpului ocaziile de a se odihni, aceştia şi le “fură” oricum, dar nicidecum în cel mai util mod cu putinţă.
Pentru a putea funcţiona la nivel superior pe perioade îndelungate, e bine ca fiecare să negocieze cu corpul şi mintea proprie: să înţeleagă că acestea îl pot ajuta în perioade de criză, cȃnd are nevoie să le folosească la maxim, dar că la rȃndul său ar trebui să le ofere perioadele de relaxare necesare: nu doar a dormi, ci şi a face lucruri plăcute (şi variate). Iar acest timp pentru relaxare să fie oferit fără rezerve, în sensul că dacă s-a alocat un astfel de timp, în perioada respectivă să fie “suspendate” grijile curente, gȃndul la unele sarcini de la job, obsesiile legate de ce ar mai trebui făcut prin casă şi să nu se asocieze vinovăţie cu astfel de perioade de relaxare: ele sunt bine meritate şi pe baza lor se reconstruieşte capacitatea de funcţionare în vederea împlinirii scopurilor de lungă durată.
