Dacă în primele două postări ale mini-seriei dedicate minciunii (aici şi aici) m-am referit la adulţi, iată că a venit momentul să privim şi la minciunile copiilor.
Copiii încep să mintă destul de devreme, undeva în jurul vȃrstei de 2-3 ani, şi pe măsură ce cresc minciunile lor devin mai elaborate. Un prim lucru de ştiut este că a minţi implică dezvoltarea unor capacităţi cognitive de nivel superior, dar nu numai: în minciună sunt implicate planificarea, controlul emoţional, abilităţi lingvistice, memoria, dar şi elemente mai sofisticate precum capacitate de a alege între două versiuni precum şi considerarea perspectivei celuilalt (pentru a vedea dacă minciuna aduce sau nu vreun folos sau dacă este credibilă). Paradoxal, aceleaşi elemente ce ţin de dezvoltarea psihicului şi care sunt implicate în minciună sunt şi predictori ai performanţei academice [1].
Să ne înţelegem: nu vin să susţin că este bine să ne încurajăm copiii să minta pentru a-i face elevi sau studenţi buni; nici pe departe, pentru că acceptarea minciunii poate duce rapid şi la o obişnuinţă de a înşela. Ceea ce au de înteles adulţii este că faptul că un copil a început să mintă este pe de-o parte un semn de dezvoltare dar şi că, pe de altă parte, un copil care minte nu este de considerat „soi rău”: de fapt minciuna apare natural şi este rolul familiei şi a educatorilor să deprindă copilul cu normele sociale, respectiv cu onestitatea. De asemenea ar fi bine să ne amintim că valorile morale se dezvoltă şi ele gradat, pe parcursul procesului de maturizare cognitivă, şi că un copil mic nu înţelege (pentru că nu are dezvoltarea cognitivă necesară pentru a întelege acest lucru) noţiunile de „bine” şi „rău” (mai multe despre stadiile dezvoltării morale am explicat aici)
Dar de fapt de ce mint copiii?
Motivele minciunii sunt multiple:
- Pentru a evita problemele: pedepse, supărarea celor apropiaţi, refuzul unei gratificaţii
- Pentru a obţine o recompensă nemeritata (de exemplu pentru a putea ieşi la joacă deşi nu şi-au terminat temele)
- Pentru a evita ruşinea sau situaţiile jenante
- Pentru a obţine ceva ce îşi doresc
- Pentru a atrage atenţia sau simpatia celorlalţi (de multe ori prin exagerarea unor situaţii reale, respectiv „înflorind” povestea)
- Pentru a testa limitele (parte din învăţarea socială)
- Pentru că cei din anturaj mint (modelul social al minciunii)
- Pentru a menaja sentimentele celorlalţi (minciunile „pioase”, de exemplu un copil care le poate spune părinţilor care nu au mijloace materiale pentru o jucărie scumpă că de fapt el nici nu şi-o dorea)
La aceste motive (comune tuturor copiilor) se pot adăuga altele, care sunt legate de istoria traumatică a unor copii – teama cronică de pedeapsă, ruşinea extrema (apărută în cazurile de abuz sexual, de exemplu). Pentru alţi copii, de exemplu cei cu ADHD, minciuna e posibil să apară şi ca urmare a unor amintiri neclare despre evenimente trecute. În plus – la unii copii – minciuna a fost atȃt de des folosită ca mecanism de apărare încȃt a devenit o a doua natură.
Ce au de făcut părinţii, ştiind că minciuna se dezvoltă la copii odată cu abilităţile cognitive, şi că aceasta va apărea, mai devreme sau mai târziu?
În primul rȃnd să discute despre onestitate şi virtuțile acesteia; să explice copiilor consecinţele minciunii, faptul că aceasta îi rănește pe ceilalţi şi mai ales să laude situaţiile în care se spune adevărul.
În al doilea rȃnd să înţeleagă că pentru copil o minciună nu are aceeaşi încărcătură negativă, de abatere de la valorile morale precum este percepută de adulţi, şi să fie deschişi spre a explica copilului şi consecinţele minciunilor dar şi avantajele pe care li le poate aduce adevărul.
Ce mai au de făcut este să facă diferenţa între minciună ca înşelătorie, spusă spre a oferi avantaje sau a feri de pedeapsă şi exagerarea unor fapte, bravada sau nevoia de a se pune în lumină bună prin „cosmetizarea” unor situaţii. În acest al doilea caz este mai degrabă util să fie făcută o corecţie blândă a ceea ce relatează copilul: de exemplu dacă el va povesti că a sărit de 100 de ori în bazinul de înot, e mai bine să se facă o remarca de tipul „ei, nu cred că a fost de 100 de ori, dar cele cȃteva sărituri ale tale au fost foarte curajoase”.
De asemenea ce au de făcut părinţii este să separe consecinţele faptului acoperit prin minciună de consecinţele minciunii în sine. Dacă un copil a minţit referitor la a lua de la alt copil o jucărie prin forţă, atunci e de spus clar că nici agresiunea nu este bună şi nici minciuna, în timp ce dacă minciuna se referă la a fi scăpat din mȃnă o vază, atunci este de explicat că se mai întȃmplă să se spargă unele obiecte (deci vom curăţa împreună) dar că nu este frumos să fi minţit despre cine a făcut-o.
Este de văzut în ce măsura copiii mint pentru că se sperie de o pedeapsă – fie una specifică (a fi pus la colţ, certat sau bătut) fie de una mai puţin specifică, de tipul „voi fi mai puţin iubit dacă părinţii află că am făcut X lucru”. Aici este mai degrabă de explicat că da, comportamentele incorecte au consecinţe, dar că asta nu înseamnă ca cei mici vor pierde dragostea părinţilor. În plus este întotdeauna de lăudat un copil care decide să spună adevărul, chiar după ezitări.
De multe ori a spune adevărul poate fi învăţat din mici poveşti – şi dacă le citiţi o astfel de poveste, e bine să explicați copiilor suplimentar cȃt de mult apreciaţi, dvs ca părinţi, modul în care s-a comportat personajul din cărticică.
Nu în ultimul rȃnd, onestitatea se învaţă şi prin exemplul adulţilor. Părinţii care sunt ei oneşti sunt cel mai bun model pentru copii. A-şi recunoaşte greşelile onest, inclusiv cele care sunt făcute faţă de copii, le va arăta acestora că a spune adevărul este mai aducător de satisfacţie decȃt a încerca să acoperi o greşeală prin minciună.
- Talwar, V., & Lee, K. (2008). Social and cognitive correlates of children’s lying behavior. Child development, 79(4), 866-881.
