Continui seria de articole dedicată adulţilor cu ADHD: dacă în postările anterioare ofeream unele soluţii de compensare a deficitelor aduse de ADHD, de data asta doresc să mă refer mai degrabă la plusurile neurochimiei de tip ADHD şi la modul în care acestea pot fi integrate în viaţa persoanei, pentru a o face mai satisfăcătoare şi mai rodnică.
Un fenomen frecvent în cazul copiilor cu ADHD este că cei din jur, exasperaţi de energia şi mobilitatea psihică a copilului, încearcă să îi imprime unele tipare de ordine. Asta este corect, dar cu condiţia ca aceste tipare să nu se transforme în norme inflexibile, cu alte cuvinte să nu ceară persoanei să devină exact opusul a ceea ce este.
O să dau un exemplu din propria mea experienţă: bunica maternă avea o personalitate cu accente obsesiv compulsive (de exemplu pieptăna ciucurii covoarelor ca să fie perfect paraleli). La mama, această înclinare spre ordine s-a transmis sub forma nevoii de orare inflexibile. Ei bine, cu orarele astea am trăit cumva ca şi copil, dar cȃnd s-a făcut timpul să devin autonomă (şi sa mă mut la casa mea), mama m-a sfătuit să-mi stabilesc un program riguros, de tipul “lunea speli, marţea calci, miercurea faci cumpărături, joia găteşti, vinerea faci curat”. Auzind asta mi-am imaginat cele 52 săptămȃni din an, în care în fiecare luni am de pus rufele în maşina de spălat … deja simţeam că asta este o existenţă de sclav, ca sa nu mai vorbim de faptul că cele 52 de zile de luni ar fi trebuit înmulţite cu zeci de ani… Şi totuşi, cunosc suficient de multe persoane care au un program destul de repetitiv, şi care funcţionează de minune; nu e nimic greşit în a fi aşa, doar că pe mine m-a apucat groaza şi dorinţa de a fugi undeva, departe…
In acelaşi context, îmi aduc aminte de anii mei de inginer de fabrică, şi apoi de proiectant, cȃnd – deşi activitatea nu-mi displăcea – ideea de program de la 9 la 5 mă îngrozea, şi nu mai ştiam cum să caut să schimb cȃte ceva pe ici pe colo: ba o tură de noapte, ba o asistenţă tehnică după amiaza, ba o delegaţie, orice doar să scap de monotonia ceasului care sună la aceeaşi oră. Am scăpat de “teroare” odată cu programul universitar, unde din fericire orarul se schimbă măcar de la un semestru la altul, dacă nu la cȃteva săptămȃni odată (cred că toţi care au trecut printr-o universitate îşi aduc aminte de orarele de tip par/impar sau săptămȃna 1-7 şi 8-14). Pe de altă parte, programul de la 9 la 5 este aşa nu pentru că ar fi stabilit cineva aprioric, ci pentru că acesta este convenabil pentru majoritatea oamenilor.
Pentru majoritatea, mai puţin pentru adulţii cu ADHD (evident nu pentru toţi, sau nu în aceeaşi măsură, suntem diferiţi şi este bine să acceptăm asta); pentru ei monotonia este un calvar.
Cu toate astea, dacă au fost suficient criticaţi în copilărie, şi apoi s-au comparat cu cei din jur (fără să fie conştienţi de ADHD), mulţi din adulţii cu ADHD au ajuns la concluzia că sunt ei cumva “defecţi” şi s-au încrȃncenat să respecte tiparele regulate, de multe ori pȃnă la a se comporta ca un obsesiv-compulsiv. Mai mult decȃt atȃt, cȃnd nu au reuşit să respecte fix programul auto-impus, s-au autoînvinuit şi autopedepsit.
Cȃnd am astfel de bănuieli despre un client cu ADHD care îmi intră în cabinet, îl/o întreb despre programul zilnic. În unele cazuri descopăr că nici nu reuşesc să îl urmăresc pȃnă la capăt, cȃnd se ajunge pe la ora 16 a zilei creierul meu de ADHD-istă începe să strige: “de ajuns, vaaaai ce plictisitor”. Nu neapărat am eu măsura corectă a lucrurilor, dar am observat că mai toţi adulţii cu ADHD care se ţineau de un astfel de program repetitiv aveau asociat un grad mare de tristeţe. Pe de altă parte am avut şi persoane care mi-au descris un program haotic – dar, deși păreau să se simtă destul de stingherite de asta, programul ăsta haotic era funcţional şi persoana chiar se simţea bine cu sine, iar aparenta dezorganizare nu implica neapărat şi întȃrzieri sau ratări de termene.
De fapt creierul ADHD este un creier mai degrabă creativ, care are nevoie de mai multă varietate şi stimulare faţă de un neurotipic. Cineva care încearcă să forţeze un astfel de creier în tipare fixe va cheltui foarte multă energie pentru a-şi impune asta şi nu va deriva nici un fel de satisfacţie din a fi ceea ce de fapt nu este – de unde şi tristeţea care apare atunci cȃnd cineva face mult efort fără a se simţi recompensat în vreun fel.
Ok, mă veţi întreba, dar societatea funcţioneză mai organizat, şi dacă sfătuiţi un ADHD-ist să nu se integreze, atunci cum va fi el funcţional?
Să ne înţelegem – nu spun că un adult cu ADHD ar trebui să-şi părăsească job-ul numai pentru că are program de la 9 la 5. Nicidecum, şi faptul că am dat unele reguli pentru a ajuta la planificare şi prioritizare vine exact în întâmpinarea acestui lucru. Pe de altă parte o persoană cu ADHD are nevoie de mai multă varietate, şi mai ales are nevoie să îşi dea voie să şi-o introducă în viată, în sensul de a nu considera că dacă se abate de la un program rigid greșește într-un fel.
O altă zonă în care adulţii cu ADHD se limitează pentru a se încadra în “ceea ce este normal” (pentru neurotipici) este numărul şi natura activităţilor desfășurate. De multe ori cei cu ADHD sunt criticaţi fie pentru că “nu se concentrează pe ceva, fac prea multe lucruri diferite”, fie că “s-au băgat în prea multe”. De fapt pe lȃngă nevoia de varietate, să nu uităm ca o persoană cu ADHD mai are şi un rezervor suplimentar de energie, care se cere şi ea cheltuită. Dacă persoana se constrȃnge pe sine să se limiteze, sau să se ţină de un singur subiect prea multă vreme, probabil va rata. Sau pur şi simplu energia necheltuită îl va face să devină nemulţumit, febril, agitat. Da, e important ca o persoană să nu se supraîncarce cu sarcini sau activităţi pȃnă la nivelul la care să înceapă să dea rateuri, dar care este nivelul de la care sunt de pus limite diferă de la o persoană la alta. Iar cei cu ADHD, odată ce traversează cu succes o perioadă pe care o consideră iniţial stresantă sau foarte aglomerată, s-ar putea să aibă surpriza că de fapt atunci s-au simţit mai bine ca de obicei (secretul constȃnd în a înţelege noile cerinţe ca provocări, şi nu ca şi constrȃngeri).
Pentru mine personal, viaţa cu ADHD este o combinaţie de focuri de artificii şi alergare pe teren minat – mereu în activitate, mereu cu proiecte şi scopuri, mereu deschisă la idei noi. Pe de altă parte, am mare grijă să-mi las suficient timp de odihnă, deşi uneori şi acesta este introdus in program mai degrabă ca o provocare: “ei, cum ar fi să ai obrăznicia de a-ţi lua o zi liberă şi a pleca undeva, în natura?”
Ceea ce am încercat să clarific în cele de mai sus este că ADHD-ul nu este ceva de tratat ca un duşman, împotriva căruia avem de lucrat. Nu, noi cei cu ADHD avem să lucrăm cu ADHD-ul, respectiv să încorporăm în modul nostru de viaţă şi ceea ce avem pozitiv – şi energia, şi hiperfocalizarea, şi creativitatea, şi varietatea.
De fapt militez pentru o regulă care este valabilă pentru oricine: să nu încercăm să devenim altcineva decȃt suntem, dar să ne străduim să fim în fiecare moment cea mai bună versiune posibilă a noastră înşine.